Vă vorbesc de un timp Pe care cei care n-au douăzeci de ani Nu-l pot cunoaşte Pe atunci, Montmartre Îşi trimitea liliacul Pînă sub geamul nostru Camera prăpădită care ne era cuib Arăta ca dracu' Dar acolo ne-am cunoscut: Eu - muritor de foame, Tu - pozînd goală. Boemă, boemă, Asta-nseamnă doar că eram fericiţi Boemă, boemă Mîncam numai o zi din două Prin cafenelele din jur Eram vreo cîţiva Care vînam gloria Cu mutrele jalnice Şi cu stomacul gol Ştiam că va veni Şi cînd vreun bistro Ne dădea o masă caldă În schimbul unei pînze Recitam versuri În jurul sobei Şi uitam de iarnă Boemă, boemă, Înseamnă doar: tu eşti frumoasă Boemă, boemă Şi toţi aveam, fireşte, geniu Mi se-ntîmpla ades Să petrec nopţi albe În faţa şevaletului Retuşînd un desen Fie linia unui sîn Fie conturul unei coapse Şi-abia tîrziu, în zori Ne aşezam, în fine, Cu o cafea în faţă Sfîrşiţi, dar încîntaţi Fiindcă ne iubeam Fiindcă iubeam viaţa Boemă, boemă Înseamnă doar: ai douăzeci de ani Boemă, boemă Trăiam din susurul timpului Cînd acum, din întîmplare Mai dau o raită Pe la vechea adresă Nu recunosc nimic: Nici ziduri, nici străduţe Care m-au văzut tînăr Urc răbdător o scară Şi caut atelierul Dar nu mai e nimic În noul său decor Montmartre pare trist Şi liliacu-i mort Boemă, boemă Eram tineri, eram nebuni Boemă, boemă Ce mai înseamnă asta azi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu