Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul 1802, a fost un poet şi dramaturg german, considerat unul din „prinţii poeziei germane”.
Portrait of Friedrich Schiller by Gerhard von Kügelgen.
Schiller ca medic militar al regimentului de grenadieri „Augé”, 1781/1782. Tablou de Philipp Friedrich Hetsch
Schiller ca medic militar al regimentului de grenadieri „Augé”, 1781/1782. Tablou de Philipp Friedrich Hetsch
Încă din adolescenţă se simţea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau şi poeţii germani aparţinând mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influenţat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găseşte ecou în frământările sociale ale timpului.
În 1781 publică drama Die Räuber („Hoţii”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
Profund romantică, povestea celor doi fraţi cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale şi două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat iniţial reticenţele autorităţilor, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice oprelişti. Datorită ideilor revoluţionare din piesa Hoţii, Schiller va fi numit în 1792 cetăţean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp şi alte lucrări cu carater radical şi este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, şi Kabale und Liebe („Intrigă şi iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia şi, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.
Lithograph portrait from 1905, captioned "Friedrich von Schiller" in recognition of his 1802 ennoblement. Digitally restored
În 1787 se stabileşte la Weimar, primind funcţia de consilier la curtea ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieţii sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Daţi libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii şi teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului şi aparenţelor”. Această concepţie este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educaţia estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).
În 1790 se căsătoreşte cu Charlotte von Lengefeld, munceşte mult şi se îmbolnăveşte, devenind incapabil să-şi desăvârşească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.
În 1794 editează publicaţia Die Horen, unde va colabora şi Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualităţile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe şi cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă şi cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii şi publicistică - la poezie şi dramă.
După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
Goethe and Schiller monument in Weimar
În vara anului 1804, Schiller se îmbolnăveşte din nou şi moare la Weimar, la 9 mai 1805.
Schiller citind din drama sa „Hoţii” în pădurea Bopser. Schiţă de Viktor von Heideloff
Die Räuber (The Robbers), 1781
Fiesco (Die Verschwörung des Fiesco zu Genua), 1783
Kabale und Liebe (Intrigue and Love),[14] 1784
Don Karlos, Infant von Spanien (Don Carlos),[17] 1787
Wallenstein,[18] 1800
Maria Stuart (Mary Stuart), 1800
Die Jungfrau von Orleans (The Maid of Orleans), 1801
Turandot, 1802
Die Braut von Messina (The Bride of Messina), 1803
Wilhelm Tell (William Tell), 1804
Demetrius (unfinished at his death)
Kabale und Liebe (Intrigue and Love),[14] 1784
Don Karlos, Infant von Spanien (Don Carlos),[17] 1787
Wallenstein,[18] 1800
Maria Stuart (Mary Stuart), 1800
Die Jungfrau von Orleans (The Maid of Orleans), 1801
Turandot, 1802
Die Braut von Messina (The Bride of Messina), 1803
Wilhelm Tell (William Tell), 1804
Demetrius (unfinished at his death)
Poems
An die Freude or Ode to Joy(1785) became the basis for the fourth movement of Beethoven's ninth symphony
The Artists
The Hostage which Schubert set to music
The Cranes of Ibykus
Song of the Bell
Columbus
Hope
Pegasus in Harness
The Glove
Nänie which Brahms set to music
An die Freude or Ode to Joy(1785) became the basis for the fourth movement of Beethoven's ninth symphony
The Artists
The Hostage which Schubert set to music
The Cranes of Ibykus
Song of the Bell
Columbus
Hope
Pegasus in Harness
The Glove
Nänie which Brahms set to music
Friedrich Schiller în jurul anului 1790, de A. Graff
Cavalerul Toggenburg
"Ritter! inima ti-ofere
Tinerete de suror;
Alta dragoste nu-mi cere,
Caci îmi face mare dor.
Vino placid, ca îmi place,
Du-te-n pace, ma dileg;
Plânsul ochilor ce tace
Nicidecum nu-l înteleg."
El pricepe, mut cu dorul;
Sângera determinat,
Arde, -o strânge-n piept cu-amorul,
Si pe cal e avântat.
Toti vasalii îsi aduna,
Toti elvetii sai din drept;
La mormântul sfânt detuna
Toti cu crucea p-al lor piept.
Fapte-acolo valoroase
Dezvolta eroi crestini,
Coifuri, pene onduloase
Înspaimânta saracini.
Toggenburg poarta omorul,
Teroarea la musulman.
Dar în inima lui dorul
E mai mare dup-un an.
L-a suferit, dar l-apasa;
Nu-l mai poate suporta;
Arme, câmp, glorie lasa
Spre-ale sale-a se-nturna.
Si p-a marii und-amara
Vede-un vas vele-ntinzând;
Se-mbarca spre scumpa tara
Unde-e viata s-al lui gând.
Ajungând la castel, bate
Înfocatul pelegrin...
Vai? ca fulger îl strabate
Raspunsul d-amaruri plin:
"Este-a cerului mireasa
Aceea ce cauti tu;
Ieri fu ziua cea aleasa
Nunta ei când se facu."
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Abandona, nu-si mai vede
Al parintilor focar;
Armele nu-si mai revede,
Nici fidelul armasar.
De la Toggenburg apune
Jos spre vai, necunoscut;
Peste membrii nobili pune
Vestmânt aspru, rastesut.
O coliba izolata
Îsi cladi-mprejurul ei,
D-unde closterul s-arata
Printre frunzele de tei.
Astepta de dimineata
Pân' l-al soarelui apus,
Cu speranta muta-n fata
Si cu sufletul sau dus.
Catre closter sus din vale
Ore-ntregi în sus cata
Spre fereastra scumpei sale
Pân' fereastr-a rasuna,
Pâna când el s-o mai vaza,
Pâna ce chipu-i venea
Ca d-un angel dulce raza
Jos spre vale-a se pleca.
Si-n dulcea lui reverie
Adormea prea consolat,
Asteptând cu bucurie
Al zorilor revarsat.
Stete astfel zile multe,
Ani întregi tot astepta
Attentiv ca sa asculte
Ori fereastr-a rasuna,
Ori dilecta sa-si mai vaza,
Ori chipu-i a s-arata,
Ca d-un angel dulce raza
Jos spre vale-a se pleca.
Astfel, într-o dimineata
Era mort tot asteptând,
Cu paloarea mortii-n fata,
Spre fereastra cautând.
Copila Din Străini
Într-un catun, pe la Florii,
Venea în orice primavara,
Cu cele dintîi ciocîrlii,
O mîndra, tainica fecioara.
Ea nu era nascuta-n plai,
Nu se stia de unde este,
Si urmele i le pierdeai
La despartire, far' de veste.
În sfînta ei apropiere
Era atîta-nsufletire,
Dar o nobleta, o putere
O-ndeparta de iscodire.
Venea cu fructe si cu flori,
Le aducea din departare,
Din cîmpii cei mai roditori,
De roua plini si plini de soare,
Cu drag le împartea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Batrîni în cîrji si juni vioi
Mergeau spre casa zîmbitori.
Si toti erau bineveniti,
Dar cînd sa plece din catun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndragostiti.
Dor
Din acestă rece vale
De-aş putea cîndva ieşi
Să-mi găsesc o altă cale,
Cît de fericit aş fi!
Iată o colină verde,
Veşnic tînără de flori!
Într-acolo eu m-aş pierde
De-aş avea aripi să zbor.
Sună-o dulce armonie,
Îngerii i-aud cîntîcnd
Şi o boare lină-adie
Un balsam suav şi blînd
Rodul aurit luceşte
Prin umbritele poteci,
Floarea care-acolo creşte
Nu e pradă iernii reci.
Ce frumoasă e plimbarea
Pe sub cerul fără nor,
Sol cînd îţi trimite zarea
Vîntul înviorător!
Ci-n a rîului mînie
Muge răscolitul val
Ca aici sî mă reţie,
Sufletul să mi-l prăval.
Văd plutind o luntre parcă,
Dar luntraţii ei lipsesc.
Tu cutează şi te-mbarcă!
Pînzele se-nsufleţesc.
Făureşte-ţi tu o soartă.
Nu te-ncrede-n zeii buni.
Doar minunea te mai poartă
Înspre ţara de minuni.
