Data nasterii lui Alexandru cel Mare

356 î.Hr.
 Data nasterii lui Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare şi în Campaspe Studio a Apelles
Giovanni Battista Tiepolo de: cca 1740

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educaţie superioară şi i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichităţii Aristotel, care s-a ocupat de educaţia tânărului Alexandru.
În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perşilor, care doreau să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta a luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.
Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip al II-lea a învins alianţa dintre Atena şi Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În anul 336 î.Hr. Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană şi principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani.

Tânărul rege a început de foarte devreme să-şi construiască, în mod conştient, imaginea de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi consolida puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină (dar neadevărată) şi s-a dat drept urmaş după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile şi Patrocle.

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, şi a debarcat la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi, după o luptă crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte.
După această luptă Alexandru a intenţionat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de a-i împiedica pe perşi să-şi stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistenţă, şi pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a îndreaptat spre interiorul regiunii şi a ocupat capitala Frigiei - oraşul Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios - "Nodul gordian"(conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). Apoi Alexandru s-a îndreaptat spre est, spre munţii Taurus, pe care i-a traversat cu uşurinţă.

Pompei ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de 2 ori.
Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitenţă, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.



Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.



Celui mai demn. În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul a fost împărţit în regiuni rivale conduse de diadohi său succesori care, după ce s-au sfâşiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său:
Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obţinute de către Seleucizi, aceştia formând Imperiul Seleucid;
Macedonia a fost obţinută de către Antigonizi;
Egiptul a fost obţinut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
Asia Mica a fost obţinută de către Attalizi.
Posesiunile indiene au fost pierdute.
Astfel, profeţia biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-litteram.
Prin traducere numele Alexandru înseamnă Alex (alexisferos) adică nepătruns, anndros (antras) adică bărbat. In traducere liberă barbat-nepatruns, bărbat care nu se poate lovi, răni. Marele vis a lui Alexandru cel Mare era sa unească Grecia şi să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol pentru oraşele-stat din Grecia.