Mihai Eminescu Lasă-ţi lumea...

Mihai Eminescu Lasă-ţi lumea...  Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ţi-ai da viaţa toată, Nime-n lume nu ne ştie. Vin' cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ţi se desprinde Şi frumos ţi se mai şede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. Îi răspunde codrul verde Fermecat şi dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei şi mai te laşi, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaş. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurând cu unde-n spume, Între trestie le farmă Şi visând o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde, Ca oglinda îl alege - Ce priveşti zâmbind în unde? Eşti frumoasă, se-nţelege. Înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de răchiţi Şi suntem atât de singuri Şi atât de fericiţi! Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie, Şi te află strânsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. Karina