1911 Furtul secolului: dispariţia celebrei “Mona Lisa” a lui da Vinci

Furtul tabloului „Mona Lisa”, din august 1911, nu a fost elucidat pe deplin nici până în prezent. Două noi romane de investigaţie încearcă să aducă mai multă lumină în această privinţă. Misterioasa doamnă pictată de Leonardo da Vinci în 1503 stârneşte în continuare patimi. Pe la începutul secolului XX, un îndrăgostit fără speranţă – probabil şi psihopat – s-a împuşcat în faţa portretului ei, disperat că nu o poate avea doar pentru el. În această privinţă, nu era de condamnat. Şi Leonardo da Vinci, cel care a pictat-o pe „Lisa Gherardini, nevasta lui Francesco del Giocondo”, nu s-a despărţit de tablou din clipa când l-a terminat. De fapt, nici nu i-a dat tuşele finale. Chiar şi aşa, imperfectă, mulţi au vrut să o aibă numai pentru ei pe „Gioconda”. Unii au şi plătit pentru asta. Revista „Time Magazin” a făcut recenzia celor mai noi cărţi având ca subiect furtul portretului, din august 1911: „Vanished Smile: The Mysterious Theft of Mona Lisa” („Surâsul furat: Misteriosul furt al Mona Lisei”), de R.A. Scotti şi „The Crimes of Paris: A True Story of Murder, Theft, and Detection” („Crimele Parisului: O poveste adevărată despre crimă, furt şi investigaţie”), de Dorothy şi Thomas Hoobler. Autorii reanalizează mărturiile privind dispariţia tabloului şi urmăresc firul anchetei până în zilele noastre, cazul nefiind pe deplin elucidat. Cum s-a produs furtul din 1911 În dimineaţa de 21 august 1911, înainte de deschiderea Muzeului Luvru, tabloul Mona Lisei a fost sustras fără ca paznicii să bage de seamă. Surprinzător, furtul nu a fost descoperit până a doua zi. Toată lumea a crezut că tabloul a fost mutat pentru o şedinţă foto, cum se mai întâmplase în ultimul timp. În clipa în care oficialii muzeului au fost întrebaţi când va fi adus înapoi tabloul, s-a instalat panica. Muzeul a fost închis, poliţia a luat  la întrebări toţi lucrătorii, utilizându-se şi noua tehnică introdusă în procedură: amprentarea. Ancheta nu părea a scoate la lumină vreun fir, aşa că s-a apelat la tot felul de detectivi particulari, clarvăzători şi magicieni. Fără niciun rezultat. Muzeul nu se putea plânge de încasări. Mii de oameni se aliniau la intrare doar ca să privească peretele gol unde stătuse enigmatica Mona Lisa. Mulţi aduceau buchete de flori, pe care le depuneau în faţa peretelui. După o săptămână de la furt, apare primul indiciu La o săptămână după furt, la redacţia ziarului „Paris Journal” s-a prezentat un personaj ciudat care voia să încaseze recompensa oferită pentru oricine avea o informaţie ce ducea la prinderea hoţului. Ca dovadă că ştia cine este hoţul, bărbatul adusese o statuetă antică din alte câteva furate de la Luvru. Picasso, unul dintre suspecţi Personajul dubios era un bisexual pe nume Honore Joseph Gery Pieret, care făcea diferite „servicii” pentru Guillaume Apollinaire, poet şi critic de artă renumit, prieten al lui Picasso. Aşa au intrat ultimii doi în colimatorul poliţiei franceze, care i-au luat la întrebări. Strâns cu uşa, Apollinaire a spus doar ce ştia: că statuetele la care se referea Pieret fuseseră vândute de acesta lui Picasso. Dus în faţa anchetatorilor, tânărul pictor a recunoscut că a cumpărat statuetele, fără să ştie că erau furate. De altfel, folosise trăsăturile chipurilor sculptate în tabloul „Domnişoarele din Avignon”. Anchetatorii n-au reuşit să construiască un caz incriminator pentru Apollinaire şi Picasso, în sensul că aceştia ar fi comandat furturile. Pieret, intermediarul, i-ar  fi şantajat, dar văzând că nu obţine mai mult, s-a dus la „Paris Journal”. Oricum, nu exista nicio legătură între cei trei şi furtul Mona Lisei şi nici Pieret n-a mers mai departe cu dezvăluirile. Periplul Giocondei În următoarele luni, ziarele au publicat tot felul de „trasee” pe care ar fi apucat-o misterioasa doamnă, din Elveţia până în America de Sud. Multe surse, care doreau să-şi păstreze anonimatul, mărturiseau că văzuseră preţioasa comoară într-un apartament din Bronx, într-o galerie privată din St. Petersburg sau într-o cameră secretă din reşedinţa bancherului J.P.Morgan. Acesta din urmă a fost favoritul numărul unu în ceea ce priveşte „creierul” operaţiunii. Cine era hoţul? Hoţul a fost prins după doi ani. Era un italian, Vincenzo Perugia, zugrav şi tâmplar, care lucrase la Luvru, chiar la rama de protecţie din faţa tabloului. Cu toate acestea, el nu fusese niciodată pe lista de suspecţi a poliţiştilor francezi. A fost prins de autorităţile italiene, la Florenţa, unde Perugia dusese pânza pentru a o „returna” Galeriilor Uffizi, în schimbul unei sume de bani nu prea mare, pentru că el susţinea că furase tabloul din patriotism! Povestea putea să se termine aici, cu Perugia un erou pentru presa italiană, deşi tabloul fusese dus în Franţa chiar de Leonardo da Vinci şi rămăsese la curtea regală după moartea lui. Planul diabolic: mai multe copii ale tabloului Dar, în 1932, un plan diabolic a fost dezvăluit, tot de un personaj misterios: tabloul fusese furat pentru a fi copiat în mai multe exemplare şi într-un interval de timp, aceste copii să fie vândute unor milionari, iar originalul să fie păstrat de cel ce organizase operaţiunea, tot un milionar. Pânza recuperată de la Perugia, a fost autentificată de mulţi experţi, dar, conform autorilor, şi alte pânze au fost „autentificate” prin galeriile particulare. Cazul rămâne deschis! Sursa Karina