Barbu Lautarul

Iser


1858 - A murit, la Iaşi, lăutarul Barbu Vasile, cunoscut sub numele de Barbu Lăutaru. Staroste al breslei lăutarilor ieşeni, Barbu Lăutaru este mai mult o legendă a muzicii româneşti, lipsind datele referitoare la biografia sa; din mărturii ale vremii se ştie că Franz Liszt, aflat la Iaşi, în 1847, a rămas impresionat de măiestria artistică a lăutarului român (n.1780).

Barbu Lăutarul (n. Vasile Barbu, ~1780, Iași - d. ~1860), a fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutarul a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez “La Vie parisienne” relata în 1874 că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.

In anul 1780, vine pe lume in dulcele targ al iesilor, intr-o familie de lautari robi, ca fiu al starostelui de lautari Stan, Barbu Lautaru, un personaj celebru al muzicii lautaresti din Moldova si Muntenia.

Pe numele lui adevarat Vasile Barbu a fost un cantaret si cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faima devenita legendara, fiind unul dintre acei mari cantareti populari romani. Prin creatia si stilul de interpretare, a contribuit substantial la formarea si imbogatirea muzicii lautaresti, imbinand cu maiestrie atat elemente din muzica populara romaneasca cu elemente ale muzicii orientale, cat si a romantelor rusesti cu elemente ale muzicii occidentale.

Stan Barbu, vestit cu taraful sau, la mesele boierilor moldoveni si la Curtea lui Mavrogheni, a trezit admiratie chiar si englezoaicei Lady Craven. De la el, tatal sau, mostenise Vasile Barbu Cobzaru talentul si simtul lautaresc. Nu i se cunoaste data nasterii, dar o cifra se vehiculeaza, totusi: anume, 1780, fiindca pe la treizeci de ani era deja staroste al cobzarilor, era insurat si avea copii. Obarsiile familiei sale se pierd in negura veacului al XVIII lea, daca nu si mai departe.

Lucian Predescu, in `Enciclopedie a Romaniei` spune ca muzicantul era `cinstit, vrednic gospodar si crestin cu frica lui Dumnezeu`, intrucat prin anul 1812 daruia preotului Efrim `de la biserica din gradina dumisale cuconului Costache Razul din targul iesilor` un molitvenic cumparat de el si `intru pomenirea sa` facut cadou.

Vasile Barbu Cobzaru este al doilea nume al vestitului muzicant, contemporan cu marii scriitori clasici – Vasile Alecsandri, Ghica, Negruzzi , care l au cunoscut si elogiat. Legenda povesteste ca Franz Listz s-a intalnit la Iasi, la un concert cu cunoscutul cantaret Barbu Lautaru, stranindu-i admiratia cu prilejul trecerii lui prin Moldova.

Dupa ce orchestra a terminat de executat simfonia, ironic, Liszt l-a intrebat pe lautar daca i-a placut opera. Provocat, Barbu Lautaru a luat atunci vioara si timp de o ora si jumatate a cantat intreaga simfonie, pe care, desigur, o auzise intaia oara.

S a sfarsit din viata la 18 august 1858 si a fost ingropat in curtea bisericii Sfantul Ion Zlataust, din Iasi. A fost si un cunoscut autor de melodii lautaresti. Dintre ele, se mai aude, la comemorari si momente deosebite, una compusa probabil la batranete:

"Eu sunt Barbu Lautarul,

Starostele si cobzarul,

Ce am cantat pe la domnii

Si la mandre cununii

Cobza me a fost vestita

               

Ani si ani a fost cinstita 

             

La ospete mii si mii ..."

In ceea ce priveste lautaria, aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii traditionale rome. Lista marilor nume de lautari romi incepe cu Barbu Lautaru si memorabila lui intalnire cu Franz Liszt.

Aceasta meserie se transmite din tata in fiu si se practica in grup, cu banda, in taraf, dar si cu formatia. Se canta la ocazii speciale cum ar fi nuntile, petrecerile, targurile si nu presupune cunoasterea notelor musicale. Lautaria se invata `dupa ureche`. Astazi, multi lautari au studii de specialitate.

Cele mai folosite instrumentele, in ordinea frecventei sunt: vioara, lauta, tambalul, acordeonul, basul (violoncelul si contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie sau de trestie tamburina, folosita de romii ursari, si clarinetul. romaworld.ro

Domnitorul muntean Mihnea Ciobanu se găsea în iatacul său. Era foarte indispus. În încăpere apăru, cu capul plecat, spătarul Dumitrache:

- Măria Ta!

- Spătare, ia bani cu tine cât poţi şi pleacă în Moldova la vornicul Dinga. Îi dai cât cere, chiar fără să te tocmeşti. Mi-l aduci aici pe vestitul lăutar Ruste! Vreau să mă bucure cu cântările lui…

Era pe la 1558. într-adevăr, preţul unui lăutar era mare. Comisul Borcan, cam tot la acea vreme, îl vinde pe lăutarul Tâmpea cu suma de 4 000 de aspri. O afacere bună pentru comis.

Lăutarii aveau dublu preţ: unul pentru “suflet” şi altul pentru “meşteşug”. Pentru talentul lor lăutarii se bucurau şi de unele privilegii pe care le acordau stăpânii, în 1659 se pare că exista chiar un „corp al lăutarilor”. Ei îi vor cânta lui Constantin Şerban Vodă cântecul „fetei române care şi-a pierdut caprele şi plângând le căuta prin munţi”.

Din ce, sau la ce cântau ei? Îmbrăcaţi în anteree şi giubele, erau maeştri neîntrecuţi în mânuirea viorii, diblei, naiului sau cobzei şi, desigur, îi ziceau şi din gură. Pe la începutul secolului XIX o parte dintre ei se vor constitui în bresle sub conducerea unui vătaf.

Erau la mare căutare pentru că reprezentau şi o sursă de venit. Pe la 1818 „se umbla din sat în sat, pe la toate cârciumile de pe drumuri, pe la mori mănăstireşci şi boieresci şi oriunde găsesc lăutar cât de prost, măcar să nu fi cântat la nicio nuntă şi chiar în cârciuma stăpânului lor sau la moara sa încă şi pe băieţii cei mici, care atunci învaţă lăutărie… îi pradă şi-i jefuiesc cu sume de avaret luându-le cât pot hrăpi de la dânşii…”.

Se cânta după note? Nici pomeneală! Marii lăutari de la mijlocul secolului XIX nici nu văzuseră vreo notă muzicală, totul făcându-se după ureche. Am spune aici despre Nicolae Picu, George N. Ochialbi, Grigore Vindireu, Costache Ciolac, Grigoraş Dinicu şi, fireşte, celebrul Barbu Lăutaru. Aflat, la 11 noiembrie 1847, ca invitat al Didiţei Mavrocordat, compozitorul Franz Liszt rămâne uluit de felul cum a reuşit Barbu Lăutaru să reproducă exact o improvizaţie a lui fără a folosi o partitură, făcându-l pe acesta să exclame:

- Bea, staroste al lăutarilor moldoveni, căci tu eşti mai mare artist decât mine!

Măiestria lăutarilor va trece graniţele româneşti. Pe lângă delegaţia boierilor moldoveni trimisă în Rusia, vodă Scarlat Calimachi porunceşte să fie însoţită pentru a asigura un succces mai mare şi de tarafele băcăuanilor Năstasă şi Angheluţă. Se cântau de toate, de la „Doina lui Bujor” până la cântecele de lume: „După măritiş”, „Bărbatul urât”, „Amoraş”… Când nunta era pe sfârşite, starostele îi zicea: „Of, of, of! Vai şi amar,/E de bietul lăutar./N-are casă, n-are masă,/Duce-o viaţă păcătoasă./Boieruşii să-mi trăiască,/Pe lăutar să-l cinstească!”. Fireşte, în cobză atunci se aruncau bani de aur „grei şi zemţuiţi”.

Cu timpul, şi lumea lăutarilor s-a schimbat. Au apărut tarafuri cu acordeoane, trompete, ţinându-se hangul cu ţambalul. După 1950 cântatul e impozitat. Se plăteşte de către naşi, la orice nuntă, o taxă. De fapt, „Divanul” sesizase încă din 1775 că şi nunţile pot aduce venituri domniei, menţionându-se „fiind că acum sunt înălţate toate preţurile să se adauge… a le lua (lăutarilor), averetul nunţii întreit”!.lovendal.net

 începutul sec. al XVI-lea. Sursa: biserica Arbore