Războiul celor Două Roze si moartea lui Richard III

1485
Bătălia de la Bossworth care se încheie Războiul celor doua roze

    

Lancaster, York

Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitență pentru tronul Anglieiîntre susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Amândouă casele regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada în care conflictul a avut loc, ci mai târziu, avându-și originea în formele și culorile blazoanelor celor două case regale: Trandafirul roșu de Lancaster (), șiTrandafirul alb de York (), .

Războiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor două case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori în special în sudul și vestul țării, în timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau în special din zonele de nord și de est. Războiul celor Două Roze, cu marele său număr de victime din rândul nobilimii, a fost o cauză principală a scăderii importante a puterii aristocrației, ceea ce a dus la creșterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.

Domnie	20 iunie 1483 – 22 august 1485
Încoronare	6 iulie 1483
Născut	2 octombrie 1452
	Castelul Fotheringhay,Northamptonshire
Decedat	22 august 1485 (32 de ani)
	Bosworth Field, Leicestershire
Predecesor	Eduard V
Succesor	Henric VII
Căsătorit cu	Anne Neville
Moștenitor	Eduard de Middleham, Prinț de Wales
Casa Regală	Casa de York
Tată	Richard Plantagenet
Mamă	Cecily Neville
Înmormântat	Catedrala Greyfriars, Leicestershire

Revenirea pe tron al lui Edward al IV-lea din 1471 este văzută de unii istorici ca fiind sfârșitul al Războiului celor Două Roze. Pacea nu a mai fost tulburată pe toată durată restului domniei lui Edward. Acesta a murit însă în mod neașteptat în 1483, iar dezordinile dinastice au reizbucnit. În timpul lui Edwar al IV-lea au apărut facțiuni formate pe de-o parte de rudele din familia Woodville ale reginei, (Anthony Woodville, al doilea conte de Rivers și Thomas Grey, primul marchiz de Dorset), și pe de altă parte de cei care nu erau mulțumiți de noul statul al familiei Woodville la curte, unde erau văzuți ca parveniți dornici de putere. În momentul morții premature a regelui, moștenitorul tronului, Edward al V-lea, avea numai 12 ani. Cei din familia Woodville erau cei care puteau să aibă puterea să influențeze viitoarea guvernare a tânărului rege, de timp ce Edward al V-lea fusese luat sub tutela contelui de Earl Rivers în Ludlow. Această acțiune a fost prea mult pentru cei din facțiunea anti-Woodville. În lupta pentru tutela tânărului rege și pentru controlul Consiliului, fratele lui Edward, Richard, duce de Gloucester, care fusese numit de regele muribund Protector al Angliei, a ajuns conducătorul de facto al facțiunii anti-Woodville.

Cu ajutorul lui William Hastings și al lui Henry Stafford, Gloucester l-a scos pe tânărul rege din mâinile membrilor familiei Woodville la Stony Stratford în Buckinghamshire. Din acest moment în colo, Edward al V-lea a fost ținut sub custodia lui Gloucester în Turnul Londrei, unde a fost adus mai târziu și fratele lui mai mic, de numai 9 ani, Richard, duce de York. După ce i-a pus în siguranță pe cei doi băieți, Richard a declarat mai apoi că mariajul lui Edward al IV-lea cu Elizabeth Woodville a fost ilegală, iar, prin aceasta, și cei doi copii erau nelegitimi. Parlamentul a fost de acord cu această poziție și i-a conferit lui Glocester Titulus Regius, prin care acesta era recunoscut ca rege, sub numele de Richard al III-lea. Cei doi băieți din Turn, cunoscuți și ca "Prinții din Turn", au dispărut și probabil au fost asasinați, de cine și la ordinul cui rămânând unul dintre subiectele controversate ale istoriei britanice.

De vreme ce Richard era cel mai priceput general din tabără Yorkistă, mulți l-au acceptat în funcția de conducător al facțiunii, singurul capabil să mențină Casa de York la putere, mai degrabă decât un băiat care să domneacă sub tutela unui consiliu de regență. Speranțele Casei de Lancaster erau acum centrate pe Henry Tudor, al cărui tată, Edmund Tudor, primul conte de Richmond, era frate vitreg nelegitim al lui Henry al VI-lea. Totuși, pretenția la tron a lui Henry era făcută prin mama sa, Margaret Beaufort, o urmășă a lui Edward al III-lea.

Forțele lui Henry Tudor au învins armata lui Richard în bătălia de la Bosworth Field din 1485. Henry Tudor a devenit regele Henry al VII-lea al Angliei. Henry și-a întărit poziția prin căsătoria cu Elizabeth de York, fiica lui Edward al IV-lea și cea mai îndreptățită supraviețuitoare pretendentă la tron din tabăra Yorkistă. Astfel s-au reunit cele două case regale, reunind și cele două simboluri regale, trandafirul roșu și trandafirul alb, în noua emblemă, trandafirul roșu-alb – Trandafirul Tudor. Henry și-a întărit poziția executând toți pretendenții posibili pe care a reușit să-i prindă, o practică continuată și de fiul său, Henry al VIII-lea.

Cei mulți istorici consideră momentul ascesiunii lui Henry al VII-lea ca punct final al Războiului celor Două Roze. 

William Hogarth: David Garrick as Richard III, 1745 (Detail)

Richard III, aşa cum l-a imaginat Shakespeare

În realitate, Richard III – Rege al Angliei (1483-1485) – nu ar fi trebuit să aibă sufletul greu. N-a fost nici tiran şi nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de luptă, iar istoria Angliei a reţinut numai doi monarhi care au murit eroic: Richard III (1484) şi Harold al II-lea (1022-1066).

Bătălia de la Bosworth, unde Richard III moare, este reţinută ca momentul de sfârşit al Evului Mediu Englez.

Prin urmare,  Richard marchează istoric un sfârşit şi un început, iar moartea sa parcă aduce şi mai mult mister unei existenţe meteorice. Richard III este singurul monarh englez a cărui mormânt nu a fost găsit. Potrivit unor surse istorice, trupul mort al lui Richard a fost dezbrăcat complet, tăvălit prin noroi şi aşezat pe cal. Cu această pradă Henric VII va intra în Leicester, un oraş din centrul Angliei, unde va expune corpul ultimului rege pentru două zile. Pe urmă, Richard III a fost înmormântat fără ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreşte aici. O dată cu Henric VIII şi politica sa de distrugere a locaşurilor de cult, trupul său este deshumat. Oasele îi sunt aruncate în râul Soar iar cosciugul din piatră se pare că a devenit jgheab pentru porci.

Înmormântat fără slujbă şi mai apoi fără loc de veci pentru rămăşiţele sale, Richard III pare însuşi o fantomă călătoare prin lume, bântuindu-ne pe toţi, fie din perspectivă literară, fie istorică.

Richard III. Reproducere  în Istoria Angliei de către David Hume (1826). Biblioteca Universităţii din Victoria.

Richard n-a fost nici infirm şi nici cocoşat.  Richard îşi văzuse tatăl şi un frate omorât de ramura Lancaster, în ziua de Crăciun a anului 1460. Moartea lui Edward al IV-lea, un alt frate al său mai mare şi rege al Angliei (1461-1470 şi 1471-1483) nu este vina lui Richard. De fapt nu se ştie sigur cauza morţii lui Edward IV, dar istoricii sugerează boala: pneumonia sau febra tifoidă, neexcluzându-se însă otrăvirea. Alţii sunt de părere că moartea i se trage dintr-un regim sedentar de viaţă. De Paşte, în 1483, regelui Edward IV i se face rău, dar are timp să-şi modifice testamentul, numindu-l Lord Protector pe Richard (III), atunci Duce de Gloster, pentru a supraveghea minoratul viitorului rege al Angliei, Edward V, care la moartea tatălui său avea 13 ani. La acea vreme, regii se încoronau la cel puţin 15 ani! 

Atât Edward V cât şi fratele său Richard de Shrewsbury, Prim Duce de York şi Prim Duce de Norfolk, în vârstă de 10 ani, au fost duşi în Turnul Londrei, în acele timpuri atât reşedinţă regală cât şi închisoare. Nu se ştie cu certitudine cum au murit cei doi adolescenţi. Termenul cel mai folosit este că cei doi copii au dispărut pur şi simplu. Au existat suspiciuni cum că Richard III i-ar fi omorât, prin intermediari, dar mărturia lui James Tyrrell, cavaler englez, cum că el ar fi fost cel care i-a omorât din ordinul lui Richard III nu poate fi luată în considerare, fiind o mărturisire obţinută sub tortură. Alţi posibili suspecţi ar fi: Henry Stafford, al Doilea Duce de Buckingham (mâna dreaptă a lui Richard III  pentru o vreme, el însuşi cu pretenţii la tron şi, mai apoi, unul dintre cei care a fost de părere că tronul ar trebui dat lui Henric VII Tudor; aşa că dacă el este ucigaşul copiilor, în 1483 ar fi făcut-o pentru Henric VII şi nu pentru Richard III). Un al treilea suspect este, evident, Henric VII, iar ultimul suspect posibil ar fi John Howard, Primul Duce de Norfolk, un foarte apropiat colaborator al lui Richard III şi care îşi găseşte sfârşitul alături de stăpânul său, în bătălia de la Bosworth.

Totuşi, cei doi copii ai căror Lord Protector era, nu reprezentau un pericol iminent pentru Richard III şi poziţia sa regal. În 1483, Parlamentul englez, printr-un act numit Titulus Regius, îi numeşte pe cei doi copii “bastarzi”, pe bună dreptate, scoţându-i de pe linia regală şi dând regatul Angliei lui Richard, care devine Richard III. Cei doi copii au fost numiţi bastarzi pentru că tatăl lor, regele Edward V, se căsătorise cu mama copiilor, Elizabeth Woodville, deşi cu ceva timp în urmă semnase un pre-contract de căsătorie cu Lady Eleanor Talbot. În acele timpuri, un pre-contract echivala o căsătorie. Prin urmare, căsătoria lui Edward V cu Elizabeth Woodville, căsătorie care a avut loc în secret (adică fără binecuvântarea bisericii) era invalidă, existând impedimente la această căsătorie, respectiv pre-contractul cu Lady Talbot.

Aceasta este poveste adevărată a lui Richard III, care moare înainte de a fi împlinit 33 de ani. Şi totuşi, Shakespeare ni-l prezintă ca pe un Prinţ Machiavell, diform, criminal, care reuşeşte să pună mâna pe putere în ciuda eşecului anunţat. 

Richard, infirmul şi demonicul Duce de Gloucester, mereu mânat de ură şi cruzime, plănuieşte să ajungă la tronul Angliei. Pentru aceasta, grăbeşte moartea fratelui său, Regele Edward al IV-lea, şi îi asasinează pe copiii acestuia – moştenitorii legitimi. Îi suprimă apoi pe Clarence, celălalt frate al lor, precum şi pe Buckingham, un văr al său, deşi acesta îl ajutase să obţină coroana. Aceeaşi soartă o va avea şi Lady Ann, văduva Prinţului de Wales, o altă victimă a lui Richard III, căreia maleficul personaj reuşise să şi-o facă soţie, cerându-i mâna chiar lângă cadavrul soţului ei. Dar crimele continuă şi după înscăunare, îngrozindu-i pe supuşi. Se creează o rezistenţă armată condus de Henri, Conte de Richmond. În bătălia de la Bosworth, reuşeşte să-l învingă pe Richard care, răsturnat din şa, fiind cocoşat şi şchiop, nu mai poate continua lupta şi, disperat, strigase că e gata să-şi dea regatul pentru un cal. Sub numele de Henri Tudor al VII-lea, Contele devine rege şi pune astfel capăt războiului Celor două Roze, care ruinase şi însângerase Anglia timp de 30 de ani.  

Richard III, aşa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreşte cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorinţei erotice de putere, a răului absolut. Scopul său e un scop personal. “Eu sunt Haosul” spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturbă toate ierarhiile, sacrifică toate alianţele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în măsura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstrează că cel ce doreşte puterea, cu orice preţ, o obţine! Richard III este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, este Prinţul Machiavell, împlinit în puterea politică.

De ce Shakespeare îi imaginează aşa? El s-a inspirat din poveştile umanistului englez Sir Thomas More. Între 1513 – 1518 More s-a ocupat de redactarea unei lucrări care se intitula “Prăbuşirea lui Richard III”. În anul în care Richard III moare, umanistul englez avea numai 8 ani, aşa că tot ceea ce a scris ştia din surse de mâna a doua. S-a inspirat din scrierile lui John Morton, un prelat cu ambiţii care avea toate motivele să se răzbune pe Richard III şi care ajunge arhiepiscop de Canterbury sub Henri VII. Faptul că Thomas More, autorul Utopiei, scrie această lucrare despre Richard III, rămasă neterminată, pare mai degrabă un atac la adresa modelului de monarh absolut decât împotriva lui Richard III. Totuşi, în plină eră Tudor, nu se puteau scrie cuvinte glorioase despre Richard. Şi nici Shakespeare nu avea motiv să-l zugrăvească altfel, de vreme ce nepoata primului Rege Tudor, Elisabeta I, îi frecventa spectacolele.

Singura cronică contemporană cu Richard III, Yorkist Roll scris de John Rous îl descria pe acesta: “era scund, cu faţa mică şi cu umeri inegali“. De abia după moartea ultimului monarh Tudor încep să apară scrieri care să-l reabiliteze pe Richard (Ex. George Buck în 1619).

În consecinţă, Richard III este plină de erori istorice, dar asta nu o face o piesă mai puţin valoroasă. Richard III , iniţial reţinută ca dramă istorică, pentru ca în a patra ediţie a operelor complete să fie numită “tragedie”, este una dintre cele mai întinse piese ale lui Shakespeare. Face parte din creaţia sa timpurie, fiind precedat doar de cele trei părţi Henry VI şi câteva comedii. A fost scrisă în jurul anului 1591 şi se pare că s-ar fi jucat prima dată în decembrie 1593, sub titlul de Buckingham, fiind considerată o piesă foarte populară.

Scena III a actului V, care se petrece pe câmpia de la Bosworth, în noaptea dinaintea marii bătălii, este o scenă cheie. Gloria puterii nu se poate gândi fără iminenţa căderii. Iar această cădere începe în vis. Noaptea, somnul criminalilor e neliniştit: Richard e supus victimelor care se răzbună. “Dacă Richard III este vizitat în somn de spectrele celor ucişi, implică faptul că este vinovat, şi, în consecinţă, trebuie să plătească” (Teatrokpraţia, Ana-Maria Nistor, UNATC Press 2009, p.133)