Arthur Rimbaud

1854 

Moartea  poetului francez Arthur Rimbaud (1854-1891)

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Orașul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".

Arthur Rimbaud - Ofelia

I

Pe valul calm si negru, în care-n somn cad stele,
Ofelia pluteste, ca alb si mare crin,
Pluteste lin, culcata în valuri lungi si grele…
- Din zari de codri zvonuri de vînatoare vin.

De peste un mileniu Ofelia mai trista,
Fantoma alba, trece pe fluviul negru-n veci ;
De peste un mileniu dementa-i blind insista
Si-si murmura romanta în boarea serii reci.

Saruta vîntul sinii si, -n leganari de unde,
Desface în corola mari valuri care-o string;
Se-nclina-nalte trestii spre visatoarea-i frunte
Si-nfiorate salcii pe umerii ei plîng.

Striviti, suspina nuferi în jurul ei o clipa;
Într-un arin ce doarme, trezeste cînd si cînd
Un cuib, din care scapa un freamat scurt de-aripa :
- Un cîntec tainic cade din astri de-aur, blînd.

II

O, palida copila, frumoasa cum e neaua !
Ofelia, murit-ai si-un fluviu te-a tot dus !
- Da, pentru ca din muntii norvegi batînd, de greaua
Si aspra libertate în soapta-un vînt ti-a spus ;

Ca, ravasindu-ti parul, spre firea-ti visatoare
Un suflu îti aduse tumult asa ciudat ;
Ca-n inima-ti patrunse-al Naturii cîntec care
Se tînguia în arbori si-n nopti era oftat;

Ca glas de suie mare, ce horcaia mareata,
Sfarmase pieptu-ti fraged, prea omenesc si bun;
Ca-ntr-un april un mîndru, pal cavaler în fata
Tacut ti se-asezase-n genunchi, sarman nebun !

Iubire ! Libertate ! O, cer ! Ce vis, sarmana
Nebuna, -n el, ca neaua la foc, tu te-ai topit;
Vedeniile tale, ah, stins-au vorba-ti vana
- Si-albastrii-ti ochi cu spaima au dat de Infinit !

III

Si spune el, Poetul, ca, ce-ai cules odata,
Flori, noaptea, vii sa cauti sub cer de stele plin
Si ca, plutind pe ape, în valri lungi culcata,
Pe-Ofelia vazut-a, ca alb si mare crin. 

Arthur Rimbaud - Memorie

A astui ochi de apa supusa jucarie
Fiind, nu pot culege− mi-s bratele prea mici!−
Nici floarea cea galbuie ce-mi sta în drum, si nici
Pe cea albastra, sora cu apa cenusie.

O, pulbere de salcii, stârnita de vreun stol!
O, roze de rogozuri cu trupul devorat!
Mie-e nemiscata luntrea, iar lantul i-e legat
În fundul-acestei ape −de ce fel de namol? 

Artişti vagabonzi (I) - Arthur Rimbaud 

Adrian OPROIU   

Artiştii vagabonzi - firi pasionale, devastatoare, de multe ori dezechilibrate, cel puţin în sensul comun al expresiei, artişti ale căror vieţi sunt cel puţin la fel de interesante ca şi operele lor, artişti care nu trebuie şi nici nu vor putea fi luaţi de model, tocmai pentru că drumurile lor sunt atât de individualizate (ca şi sinele lor, complex ca un labirint în care se pare că nu mai există niciun fir ariadnic),  încât devin irepetabile, ei înşişi sfătuindu-i pe ceilalţi să se abată de a le călca pe urmele lăsate prin ţărâna unui anotimp petrecut în infern... Genialitate atinsă prin acceptarea plătirii unui preţ, cât şi prin răzvrătirea împotriva aceluiaşi preţ. Genialitate, pur şi simplu. Căutare, negăsire, destine...

“Nu mai ştiu unde am citit că poeţii se împart în două categorii: poeţii buni, care la un moment dat îşi distrug poeziile lor urâte şi se duc să vândă puşti în Africa, şi poeţii slabi, care le publică şi continuă să le scrie până la moarte” - spunea Umberto Eco.

Poetul şi traficantul de arme, Arthur Rimbaud

La 20 august 1870, pe când avea 16 ani, Arthur Rimbaud fugea pentru prima oară de acasă, din Charleville (oraşul naşterii sale, din regiunea Ardeni a Franţei) către Paris. Călătoria eşuează aparent, poetul fiind arestat în Gara de Nord din Paris (nu avea un bilet de tren valabil), închis la închisoarea Mazas câteva zile şi apoi trimis înapoi acasă.  Până la majorat va mai fugi de două ori de acasă, un daimon ori pur şi simplu un demon, îndreptându-i paşii mai întâi pe continentul european: Paris, Londra, Bruxelles, Livorno, Viena, Bremen, Genova etc., apoi spre alte tărâmuri, dintre care o importanţă covârşitoare o va avea Africa.  Dacă ceva din sângele tatălui său s-a transmis, este tocmai patima nomadismului,  acesta fiind un căpitan de cavalerie ajuns în peregrinările sale tocmai în ţinuturile continentului negru, în ţinuturi pe care Rimbaud le va traversa (unele dintre ele  fiind străbătute  pentru prima oară de către un european) în calitate de traficant de arme, mult timp după ce abandonase poezia. Perioada de vagabondaj  nu avea să se termine decât odată cu moartea sa, 21 de ani mai târziu de la prima plecare, într-un spital din portul Marsilia, cu un picior amputat, învins de diverse boli datorate traiului pe margine de abis, exceselor de diverse feluri şi excapadelor amoroase. Acestei prime fugi îi urmează altele, în decursul aceluiaşi an şi a celui imediat următor, fiecare dintre ele terminându-se odată cu revenirea la Charleville. De-a lungul vieţii sale, Rimbaud s-a întors mereu la Charleville ori la Rouche (o fermă a mamei sale). Oricât de vagabond ar fi fost, Rimbaud a avut nevoie de un loc stabil în care să se întoarcă ori de câte ori viaţa devenea de nesuportat, din cauze spirituale ori financiare. O oază în deşertul vieţii sale, şi totuşi, doar un popas. Poetul plecat nu a rămas niciodată acelaşi cu cel ce avea să se întoarcă. În septembrie 1871, pe când avea doar 17 ani, s-a întâlnit cu Paul Verlaine la Paris. Pe atunci viziunea lui Rimbaud asupra poeziei era deja închegată. O conceptualizase într-o scrisoare din 15 mai 1871 către Paul Demeny ce avea să fie numită “programul poeziei vizionare”. Peregrinările ce au urmat întâlnirii cu Verlaine, care l-a şi găzduit iniţial la Paris, au avut ca prim motor afirmarea şi testarea teoriei în care Rimbaud se încredea. “Primul studiu al omului care se vrea poet este propria lui cunoaştere, în întregime. Poetul devine vizionar printr-o  îndelungată, imensă şi calculată dereglare a tuturor simţurilor… toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie.”  Metodă angelică, diabolică ori pur şi simplu o “vocaţie”?… Un soi de căutare de sine prin nesfârşirea pierderii de sine. O boemă, în toate sensurile. “Într-o existenţă de du-te-vino abia de-i apar câteva poezii în presă, el însuşi reuşind să-şi tipărească o singură carte - Un anotimp în infern. Din întreg tirajul de 500 de exemplare va recupera vreo 15-20 de volume, pe care le va dărui prietenilor, restul va zăcea în depozitul editurii cîteva decenii, până când un bibliofil norocos le va descoperi. Tânărul era deci mai mult un anonim, el trecînd drept un artist insolit doar în ochii câtorva amici, în primul rând, în optica lui Verlaine care nu se înşela deloc în intuiţiile sale. (…) Când i se vor publica Vocalele, el va fi, cum remarca cineva, în Abisinia, la mii de kilometri <>.”(Eugen Lungu, în revista Sud-Est)

Vagabondajul rimbaudian, escapadele la Londra ori Bruxelles cu Verlaine, ultima dintre ele aducând cu sine despărţirea celor doi poeţi, despărţire care în mod discutabil a grăbit îndepărtarea lui Rimbaud de poezie, dar care în mod cert i-a “asigurat” lui Verlaine doi ani de închisoare ca urmare a faptului că, într-un acces de furie, acesta a tras asupra lui Rimbaud două focuri de revolver, unul dintre ele rănindu-l nu prea grav la mâna stângă, procesul de dinaintea încarcerării atrăgând după sine şi o punere pe tapet a “bunelor moravuri” dintre cei doi...; infinitele drumuri înspre şi dinspre Charleville,  traiul nu rareori de mizerie (mai ales la Londra unde locuiau într-un cartier sărac din apropierea portului, având ca singură sursă de venit meditaţile ocazionale pe care le dădea Verlaine la limba franceză), nu au însă prea multe de a face cu simplul vagabondaj social. Vagabondajul social rămâne constant o nemaiparticipare la viaţă din cauze externe voinţei vagabondului, pe când al doilea reprezintă o continuă şi metodică căutare a Sinelui (în cazul lui Rimbaud şi nu numai). A. Rimbaud nu dormea pe câmpuri de dragul fiorului artistic, ci de dragul unei anume libertăţi. “Inefabilă tortură, în care are nevoie de întreaga credinţă, de întreaga-i forţă supraomenească, şi în care devine marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul Savant. Pentru că ajunge la necunoscut.” Acest necunoscut a fost, ori a vrut să fie, pentru Rimbaud miză şi cale de eliberare. Ori, poate, de întemniţare a sinelui cel atât de căutat. Nu se ştie.

Cert este că faima sa creşte odată cu renunţarea la poezie. “Din momentul când părăseşte Europa, Rimbaud pare o clonă a fabulosului Ali Baba. Caravanele sale vor căra aur, fildeş, piei, cafea, arme, muniţii, străbătînd ades locuri necălcate de picior de european: Ogaden, Wabi, Hawach ş.a. Despre Ogaden (în vechea Abisinie, azi se află undeva între Etiopia şi Somalia), o pată albă pe hărţile de atunci, va scrie şi un raport pentru Societatea Geografică Franceză care îl va şi publica. (…) Va trăi şi va străbate locuri când paradisiace, când lipsite de vlaga vieţii, bând şi fumând (în şarjele mai vechi ale amicilor săi era înfăţişat mereu cu un soi de pipă în gură, veşnic fumegândă, şi neapărat în faţa unei sticle, fie cu porter, fie cu absint şi ciocnind chiar cu un urs). Va fi când pe ţărmul Mediteranei, în portul Alexandria (…) când în Cipru, când în Cairo sau, străbătând Marea Roşie, va pune piciorul pe continentul asiatic, la Aden, unde se va întoarce mereu.” (Eugen Lungu, idem). Va muri, şi nu odată...Sursa