În căutarea timpului pierdut Proust

1913 

Publicarea primului  volum din romanul "În căutarea timpului pierdut"

Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust (n. 10 iulie 1871 - d. 18 noiembrie 1922) a fost un romancier, eseist și critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut (în limba franceză À la recherche du temps perdu), operă monumentală de ficțiune a secolului XX, publicată de Gallimard în șapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeții, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitorAndré Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Seuil. Ulterior Gallimard însuși a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona..

Lucrarea completa va fi finalizată 17 ani mai târziu cu numele de "În căutarea timpului pierdut." Acesta este cel mai lung roman in limba franceza

Început în 1909 și terminat doar parțial în anul morții sale, ciclul de romane În căutarea timpului pierdut consistă din șapte volume groase, cu peste 2,000 de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare romancier al secolului XX", iar Somerset Maugham a numit romanul lui Proust "cea mai mare ficțiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-și corecteze șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert.

Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocrația, a fost un analist al dragostei și al geloziei, și un pionier al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cartii sale este afirmarea vieții.

Opera lui Proust a fost influențată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert și de teoria despre artă a lui John Ruskin.

Homosexualitatea e o temă importatantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes și în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoște implicit că era el insuși homosexual. Se presupune că a avut o relație cu pianistul si compozitorul Reynaldo Hahn.

Prima parte, Partea dinspre Swann (1913), publicată inițial pe cheltuiala sa, nu a atras atenția asupra sa. Cinci ani mai târziu, cea de-a doua parte, La umbra fetelor în floare (1919), a avut un mare succes și a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt. Părțile a treia și a patra,Partea spre Guermantes (2 volume, 1920-21) și Sodoma și Gomora (2 volume, 1921-22), au fost de asemenea bine primite.

Ultimele trei părți, lăsate în manuscris la moartea sa, au fost publicate postum: Prizoniera (sau Captiva) (1923), Albertine a dispărut (sauFugara) (2 volume, 1925) și Timpul regăsit (2 volume, 1927).

Ca fapt divers, se pare că marele scriitor André Gide a refuzat să publice manuscrisul primei părți a romanului, Partea dinspre Swann[1] la editura revistei Nouvelles Revue Française deoarece i s-a părut "dezlânat".

Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât și un element pozitiv, a cărui esență poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea timpului este explicată în lumina teoriilor filosofului francezHenri Bergson, pe care Proust îl admira și cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, un obiect care declanșa un flash-back instantaneu.

Timpul este într-o scurgere constantă, momentele din trecut și din prezent având o realitate egală. Proust a explorat de asemenea culmile psihicului uman, acțiunile subconștientului, și iraționalitatea comportamentului uman, în special în contact cu dragostea.

Opera lui, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputația în lume, și metoda lui de a scrie a avut o puternică influență în literatura secolului XX. Un alt roman de-al său, descoperit și publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume, 1952). Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului fluviu al Marcel Proust În căutarea timpului pierdut sunt Radu Cioculescu și Irina Mavrodin.