In Hobita lui Brancusi

drumul din Pestisani pana in acel sat uitat de lume numit Hobita (nu stiu de ce nu-i zice Brancusi) n-am sa-l uit niciodata.
un drum de tara fara santuri si cu iarba crescuta pana in roata masinii,cu pomi incarcati de roade pe care le poti culege din mers (am mai incercat sentimentul acesta odata demult cand mergeam cu mocanita de la Turda pana la Campeni) si cu acel loc minunat in care se zice ca a trait marele sculptor al simplitatii formelor.
casa in sine este un monument de liniste si sacralitate,nu este casa originala,dar asta conteaza mai putin,aerul particular si spiritul lui Brancusi sunt omniprezente.



am stat indelung pe prispa aceea saracacioasa zicandu-mi ca arta unui geniu nu se poate naste niciodata din huzur si prea bine,ci numai din saracie si suferinta...
in timp ce pozam mi-am aminitit ca de fapt suntem doar niste mici vietati ce se perinda cuminti la cumpana vietii si ca uneori realizam ca in tot acest freamat Dumnezeu isi lasa urmele prin insasi existenta unor fiinte precum Brancusi......