Cînd spunem despre cineva ca este „un om autentic“ îi facem,în mare,un compliment.
Admitem ca e vorba de un ins care se comporta în perfect acord cu sine,un ins care nu da curs vorbirii în doi peri,atitudinilor contrafacute,duplicitatii.
Autenticitatea e sinceritate fata de ceilalti,dar,mai ales,sinceritate fata de firea proprie.
Spun,totusi,ca e un compliment „în mare“,pentru ca,„în mic“,în anumite variante,el poate include si o nota relativizanta:„cutare spune prostii,dar macar e autentic“.
În acest caz,„autenticitatea“ joaca rolul de circumstanta atenuanta.
Ea poate scuza,sau diminua,eroarea,invocînd buna-credinta si consecventa cu sine a „faptasului“ .............................
Daca e sa riscam o definitie rapida a autenticitatii,vom spune ca ea este incapacitatea cuiva de a spune sau de a face lucruri la care nu adera cu totalitatea fiintei sale..........
Situatia existentiala curenta este inautenticitatea.
Sîntem „politicosi“ (si falsi),sîntem „oportuni“,sau pur si simplu oportunisti,sîntem ipocriti, conventionali,disciplinati,superficiali,neatenti,pe scurt,sîntem absenti,chiar daca numai partial absenti,atît din noi însine,cît si din împrejurarea la care avem aerul ca participam.
Autentici – sîntem doar din cînd în cînd.
În rest,traim vag schizofrenic,„împrastiat“,divizati interior,astfel încît fiecare registru al fiintei noastre evolueaza pe cont propriu,fara sa se intersecteze în mod necesar cu celelalte.
Autenticitatea este,dimpotriva,o virtute integratoare,expresia unui angajament „trup si suflet“, de fiecare clipa.
Cînd spunem despre cineva ca e „om întreg“,avem în minte,constient sau nu,conotatia autenticitatii.
Omul este „întreg“,cînd,în tot ceea ce întreprinde,este prezent cu întreaga sa alcatuire: fara disimulari,fara sincope,fara fragmente.......
(Dilema veche nr.347/7 octombrie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu