1989
Zidul Berlinului se prăbuşeşte
Liderii est germani au luat decizia de a deschide Cortina de Fier care a divizat Europa timp de 28 de ani. Această euforie!
Zidul Berlinului cade în noaptea de noua spre zece noiembrie 1989, după mai mult de 28 de ani de existenţă. Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost construit inițial pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.
Concepută de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a fost o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințelor scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. A dus în mod clar la scăderea emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană) de la 2,5 milioane în perioada 1949 – 1962 la numai 5.000 între 1962 și 1989.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea câtorva evadați intens mediatizată. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus în cele din urmă la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist. Când a fost dat publicității pe 9 noiembrie 1989 un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se cu mulțimea din Berlinul Occidental într-o atmosferă sărbătorească. Zidul a fost în cele din urmă distrus într-o perioadă de câteva săptămâni, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată în mod oficial pe 3 octombrie 1990.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania în 1949, (în mod similar și zonele de ocupație ale Berlinului ale Aliaților occidentali), prin excluderea zonei sovietice, unde avea să fie proclamată în același an Republica Democrată Germaniacu capitala în Berlinul Răsăritean.
Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat la modul fizic orașul și a încercuit practic Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.
Numeroase familii au fost despărțite. Mulți est-germani au fost opriți să-și mai defășoarea activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat în frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reacție.
Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, a început lucrările la un al doilea gard paralel la o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca "fâșia morții". Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau Zidul.
De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcție:
Gardul din sârmă ghimpată de bază (1961)
Gardul din sârmă ghimpată îmbunătățit (1962-1965)
Zidul din beton (1965-1975)
Grenzmauer 75 (Zidul de graniță 75) (1975-1989)
"Zidul celor patru generații", numit în mod oficial "Stützwandelement UL 12.11"(Elementul zidului de siguranță UL 12.11), a fost ultima și cea mai sofisticată versiune a Zidului. Început în 1975 și finalizat prin 1980, a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare având 3,6x1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 mărci est-germane. Pe creasta Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere. Acesta este Zidul cel mai des văzut în poze, iar bucățile din Zid care se mai află în Berlin sau altundeva în lume sunt bucăți ale celei de-a patra generații a acestei construcții.
În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane. Mulți alții au fost răniți când încercau evadeze.
Primele tentative reușite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sărit peste gardul de sârmă ghimpată, sau care au sârit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de demarcație, dar astfel de încercări au fost zădarnicite de modernizarea Zidului. Tentativele încununate de succes de mai târziu au inclus evadarea prin tunele săpate pe sub zid, traversarea acestuia agățați de cablurile aeriene, zborul cu avioane altraușoare. A fost de asemenea un caz al unei persoane care a reușit să se strecoare cu o mașină sport joasă pe sub bariera de la Checkpoint Charlie.
O tentativă încununată de succes de evadare pe calea aerului a fost cea a lui Thomas Kruger, care a folosit un avion ușor Zlin Z-42M al Gesellschaft für Sport und Technik, (o organizație de pregătire militară a tineretului est-german), și a aterizat pe aeroportul militar britanic Gatow. Acest avion, cu numărul de inmatriculare DDR-WOH, a fost demontat și returnat est-germanilor de autoritățile militare britanice având pictate pe fuselaj lozinci ironice precum "Wish you were here (Am fi dorit să fiți și voi aici)" și "Come back soon (Vino repede înapoi)". Avionul DDR-WOH, cu un alt număr de înregistrare, mai zboară și azi în Germania.
Cea mai cunoscută tentativă eșuată de evadare a fost cea a lui Peter Fechter, care a fost împușcat și lăsat să sângereze până la moarte în fața martorilor occidentali (inclusiv din presă), pe 17 august 1962. Ultima persoană împușcată în timp ce încerca să traverseze granița a fost Chris Gueffroy, pe 6 februarie 1989.
Pe 25 decembrie 1989 Leonard Bernstein a dat un concert sărbătorind sfârșitul Zidului, dirijând printre altele Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven (Oda bucuriei), având schimbat cuvântul cântat de cor "bucurie" (Freude) în "libertate" (Freiheit). Roger Waters a cântat albumul formației Pink Floyd The Wall în Potsdamer Platz pe 21 iulie 1990, având ca oaspeți pe Scorpions, Bryan Adams și Van Morrison. David Hasselhoff a interpretat cântecul său "Looking for Freedom", care era foarte popular în acel moment, stând pe creasta Zidului.
Unii germani au considerat că ziua de 9 noiembrie este potrivită pentru a fi decretată sărbătoare națională în Germania, pentru faptul că a marcat atât apogeul revoluției pașnice est-germane cât și proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, în 1918. Totuși, 9 noiembrie este ziuapogromului mârșav Kristallnacht din 1938 și, de aceea, a fost aleasă ziua de 3 octombrie. În parte, această decizie a fost luată deoarece guvernul est-german dorea să încheie reunificarea mai înainte de 41-a aniversare a înființării Republicii Democrate Germane – 7 octombrie 1990.
În ziua următoare, muncitorii est-german echipat cu buldozerele mici a început să lucreze pentru a săpa o gaură în perete de ruşine si ei au fost ajutati de către populaţia entuziasmata.
Nu există nici o vârstă pentru a participa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu