IN MEMORIAM - CELLA DELAVRANCEA

IN MEMORIAM - CELLA DELAVRANCEA (1887-1991) MOTTO: "Am iubit florile si animalele - ele mi- au hranit sufletul si mintea".Cella Delavrancea Cu I.L.Caragiale Cella Delavrancea, nascuta la 15 Decembrie 1887, fiica cea mai mare a scriitorului si avocatului de renume Barbu-Stefanescu DELAVRANCEA  si a Mariei Lupascu,  licentiata în filozofie si matematica, profesoara de liceu - era si o admirabila pianista. Celelalte trei surori Margareta (Bebe) (1888-1937) - licentiata în litere si filozofie - profesoara, Niculina (Pica), casatorita cu doctorul Raul Dona, pictoritza si cea de-a treia Henrieta (Riri), arhitecta (1894-1987), casatorita în 1918 cu ofiterul francez Emile Gibory.Ceea ce am citit, cercetat sau vorbit în particular cu Cella Delavrancea - acordîndu-mi cu generozate vizita în casa din Str.Mihail Eminescu nr.151, aproape de Biserica Precupetii Vechi, casa reflectînd atmosfera Bucurestiului de alta data... si care, ca întotdeauna, interiorul si decoratia interioara reprezinta calitatea sufleteasca si generozitatea gazdei, cu diversele ocazii, mi-a facut anumite confidente pe care nu le voi uita, doar ca pot sa redau AD LITTERAM, una din dedicatiile pe care mi-a scris-o cu ocazia oferirii volumul de scrieri intitulat VRAJA: "Pentru o luminoasa prezentza la "Tribuna României" care poarta armonios numele greu de VENERA. - Cella Delavrancea, Oct.1973". FIGURA DE NEUITAT A SEC.XX - voi încerca sa ma limitez la cîteva impresii pe care nu le voi uita toata viata. Sa vedem ce a putut influenta aceasta fiinta DEOSEBITA din toate punctele de vedere sa fie atît de iubita de lumea care o înconjura? Dan Grigore - spunea într-un interview despre profesoara Cella Delavrancea : "A fost profesoarea mea la vîrsta de 9-10 ani.Era de o generozitate naturala a unui artist, facea nota discordanta cu severitatea si autoritatea manifesta a celorlalte personalitati muzicale, (citeaza pe Florica Musicescu, Silvia Serbescu s.a.) tocmai prin felul ei neprotocolar si cald de a se purta cu mine. Ea putea, la vîrsta ei, sa se apropie de modul meu de a fi si de a percepe. Mult mai tîrziu, am avut revelatia ca D-na Cella a fost, poate, cea mai tînara prieteni a vietii mele (...) Corul orastean cu Cella Delavrancea Nu este de mirare ca o celebra pianista este totodata si o scriitoare plina de sensibilitate, împrejurarile au facut amînarea cu decenii a debutului literar fata de cel muzical. Pianista culegea aplauze prin strainatate înca din primul deceniu al sec.XX, cum a fost întîlnirea ei cu I.L.Caragiale (1852-1912) bun prieten cu Barbu Delavrancea, care l-a aparat în celebrul proces de "plagiat"... Pe scurt, în Revista literara din 30 Noiembrie si 10 Decembrie 1900 a aceluias an, sub pseudonimul de CANION - (în fapt numele real al unui tînar prim redactor, înca student la litere, fiind C.Al.Ionescu), care afirma ca "Napasta" lui Caragiale ar fi un plagiat dupa "Nenorocul" scris de Kemeny Istwan si tradusa de Al.Bogdan la Brasov în 1848. Ionescu, alias Canion, mai scrie un articol intitulat "Originalitatea domnului Caragiale si respectiv "Doua plagiate", folosind un limbaj extrem de trivial."(citez din vol.PROCESE si PLEDOARII CELEBRE, Edit.Acad.Române, Buc.1973) pledoaria lui B.Delavrancea(...) Caragiale furios, se adreseaza presei la Bucuresti, afla cine este IMPOSTORUL si-l actioneaza în justitie pentru plagiat... Pe scurt, redau începutul pledoariei lui Delavrancea, adresîndu-se instantei judecatoresti: "Cazul pe care îl judecati dovedeste, din nenorocire, ca o natura rea nu se îndreapta prin învatatura, întrucît învatamîntul umanitar si universitar, uneori înmulteste naturilor perverse îndeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se poate vatama un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existenta, dar se poate, cînd ura nu mai are margini, sa se izbeasca în onoarea, în mijloacele de existenta si în ratiunea de a fi a cuiva. (...)  Luca Caragiale între pianista Cella Delavrancea şi scriitorul Panait Istrati. Fotografie din Berlin, 1911 sau 1912. Pe un Caragiale, care si-a închinat viata întreaga dramaturgiei nationale, a-l acuza ca a furat capodoperele altcuiva, adica a-i pata onoarea lui(...) ce-i mai ramîne din onoare cînd îi rapesti bunul renume? (...)" Bineînteles pledoaria este mare si demonstrativa, Caragiale cîstigînd procesul, datorita lui Barbu Delavrancea dar durerea i-a ramas pe viata, motiv pentru care s-a autoexilat în Germania, iar în 1912 moare la Berlin, asa cum de altfel s-a întîmplat si cu alte somitati ale culturii românesti care "nefiind întelese"... au disparut pentru vecie în tari straine, dar care i-a înteles... lista este mare. Caragiale ramîne creatorul adevaratului teatru românesc modern, cu piesele satirice si extravagante. Serban CIOCULESCU scria într'una din lucrarile sale, citez: "Voltaire nu a crutzat pe nimeni si nici una dintre institutii, în corespondenta lui, dar nici unui francez nu i-ar trece prin minte sa-l repudieze. Ca si acesta, Caragiale (traim anul Caragiale n.m.) era un indirect, un "satiric" care dorea îndreptarea relelor si critica adevaratul progres social prin ironia sa incisiva. Comediile lui nemuritoare, au dovedit ca nu si-a urît semenii si nu i-a dispretuit. Prin firea lui, a avut nenumarate prietenii. Mai mult, îi placea sa stea de vorba cu oamenii simpli si de rînd, cu necunoscuti, în care psihologul Caragile arata mai mult bun-simt si o rostire mai plastica decît la mult pretinsii intelectuali, din drojdia sociala, avantajos ierarhizata. Asadar, el nu crede în prostia fara leac a colectivitatii noastre, ci numai în obraznicia si tot atît de triviale suprastructuri. Aceasta l-a izgonit din tara, prin nerecunoasterea meritelor lui, prin umilintele impuse caracterului sau independent si mândru, prin sensul zadarniciei inoportunitatii pe care-l dadeau artei si artistului." Din pacate, istoria se repeta si în sec.XXI.... si de multe ori îmi pun întrebarea: Unde esti tu Caragiale?  Cella Delavrancea s-a nascut în anul cînd lingvistul polonez L.L.Zamenhof a creat limba esperanto, cînd în literatura - Sir Arthur Conan Doyle creaza personajul Sherlock Holmes, care va garanta succesul romanelor sale politiste pîna în 1925, apoi în muzica CNEAZUL IGOR, opera de A.Borodin, terminata de Rimski-Korsakov în 1890, cuprinde celebrele "Dansuri polovtziene". În stiinte - H.Hertz, descopera efectul fotoelectric si confirma teoria electromagnetica a lui Maxwell, descoperind experimental niste unde electromagnetice si aratînd ca acestea poseda toate proprietatile luminii, în continuare tot în domeniul stiintelor, este sfîrsitul experientelor lui A.Michelson si E.W.Morley, care determina constantza vitezei luminii, iar "last, but not least" E.H.Fischer obtine sinteza zaharului, iar S.Arrhenius, furnizeaza o teorie ionica despre electroliza si în final, tot în anul 1887 - G.Daimler inventeaza carburantul si construieste împreuna cu W.Maybach, un motor cu doi cilindri în forma de V. Deci anul venirii pe lume a Cellei Delavrancea a fost f.bogat în inventii si a putut sa se bucure de ele în lunga sa viata... (Extras din LAROUSSE - Cronologie universelle, 1996) Cella Delavrancea a avut o educatie si instructie familiara deosebita, cunoscînd la perfectie limbile franceza si germana, a urmat pianul la Conservatorul din Paris, tatal o numea "copilul meu ideal" de pe cînd avea vîrsta de 15 ani si dorea ca "Ciocul" (era apelativul tatalui) sa fie o scriitoare. Era un temperament bogat. cu multe talente înnascute. "Pîna la vîrsta de 13-14 ani tatal meu îmi spunea "baiatul" deoarece tata îsi dorise un baiat si a avut parte numai de fete..." (fragment din interview-ul acordat Tribunei României în 15 Dec.1977). Înca din copilarie Cella Delavrancea citea teatru de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc., iar în 1936 cînd Profira Sadoveanu îi pune întrebarea: - Nu scrieti? Cella raspunde: "Cum? Cum sa scriu? Nu, n-am încercat niciodata. O singura data, pe vremuri, începusem, sa-mi tin un carnet cu impresii si notatii zilnice. Acum nici nu mai stiu pe unde este acel duhovnic intim, în schimb pastrez cu sfintenie toate scrisorile interesante ale unor prietene care, desigur, ar fi realizat lucruri frumoase în literatura daca n-ar fi fost luate de preocuparile marunte ale vietii si n-ar fi renuntat la o perspectiva artistica". (citat din volumul Stele si Luceferi, Reportaje 1936-1937, Edit.pt.lit.1969, Profira Sadoveanu). Perspicacitatea sa intelectuala si nu numai muzicala, atmosfera de vibratie artistica în care a trait cu atîta patetism, fiind întretinuta de parintii sai, personalitatile cunoscute sau cu care a colaborat de-a lungul vietii, printre care Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al.Vlahuta, pictorul N.Grigorescu si toata pleiada timpului, pentru ea au reprezentat documente psihologice pe care istoria culturii românesti nu le poate omite, citindu-le ca pe o incontestabila autoritate. Cella Delavrancea în paginile scrise, ca si în interview-urile acordate, evoca în tonuri calde, pline de culoare si pitoresc, de farmec si melancolie - Bucurestiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau meleagurile vîlcene, peisaje si monumente, oameni si evenimente culturale, cartiere orasenesti si drumuri de tara. În cele trei întîlniri pe care le-am avut cu Cella Delavrancea la locuinta pitoreasca din Str.M.Eminescu în perioada susamintita, linistea si calmul care pluteau în camerele frumos mobilate, unele bineînteles si cu arta populara, din care nu lipseau florile si decoratiile interioare, iar o boare de miros de sulfina si levantzica "îmbraca" toate încaperile, asa cum numai o fiinta deosebita ca Cella Delavrancea putea sa le etaleze si bineînteles pisicutzele, toata aceasta ambianta ma transporta într-o lume ireala.. O mare iubitoare de pisici, în special, si pot spune ca de fapt acest subiect a determinat-o poate, sa ma agreeze si mai mult, întrucît într-una din zile, sosind la redactie si facînd anticamera înainte de a intra la redactorul sef cu CRONICA MUZICALA (avea o pagina rezervata), a început o discutie banala despre animale (cum de fapt încep englezii o discutie cu persoane necunoscute, atacînd subiectul VREME). Era subiectul meu preferat - si în fata unei cafelutze turcesti, bineînteles, am spus ca am 2 pisicute, la care încîntata ca si-a gasit "omul" - m-a întrebat cum le cheama - una se numea Buricutz si cealalta Gemanica - nu pot sa va descriu cum a început sa rîda, cu o bucurie de copil si contrariata de primul nume, i-am raspuns ca era ultimul dintr-o sarcina de cinci, deci era un imatur... De atunci, de cîte ori sosea la redactie, primul lucru ma întreba "ce face Buricutz"? si se amuza ca un copil. Relatiile s-au sudat, si mi-a povestit cum a primit de la Paris cu ani în urma un cadou PAR AVION, din partea familiei Lahovary, doua pisicutze siameze, într-un panier superb împletit si îmbracat totul în "dantela de valencienne" - ceva f.scump ca material. De fapt statura ei era ca a unui copil, mititica vesnic surîzatoare si vioaie, avea un par alb ca zapada si purta o coafura montante, (asa cum o vedeti si în fotografia ei din tinerete alaturi de Caragiale); si-a pastrat genul si vorbele calde si încurajatoare, pentru noi care lucram 10-12 ore pe zi, uneori si duminicile...asa era lucrul în redactie, dar nu ne displacea, ne iubeam profesia si nu mai simteam oboseala. Cella Delavrancea a afirmat tot într'unul din interview-urile acordate ca: "Am fost crescuta într-o atmosfera în care se vorbea numai literatura, arta si muzica. Eram lasate sa ascultam si sa învatam din aceste discutii. Climatul acesta devenise un fel de climat natural, nu-mi pot pur si simplu imagina cum ar fi putut sa fie altfel". Pianista Cella Delavrancea a ocupat un loc foarte important în evolutia artei interpretative românesti din sec.XX si a influentei sale asupra scolii noastre muzicale, iar prezenta sa în viata muzicala româneasca a marcat un capitol de prima însemnatate si de o valoare iesita din comun dar si datorita activitatii sale de cronicar muzical desfasurata în paginile ziarelor si revistelor de specialitate, care începusera înca din anul 1935, iar succesele sale au fost vizibile de la vîrsta de 8 ani. În finalul acestui amplu articol, care nu cuprinde nici pe departe tot ce as fi dorit sa amintesc, spatiul ne obliga însa, vreau sa închei ca la 14 Decembrie 1977, cînd Cella Delavrancea a fost sarbatorita de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vîrste de 90 ani, am fost invitata personal, de asemenea si întreaga redactie, la sala Ateneului Român, unde dupa o introducere asupra vietii si activitatii Cellei Delavrancea, rostita de Presedintele Uniunii Scriitorilor, aducîndu-i-se elogiile cuvenite, a fost aplaudata timp de cîteva minute, ca apoi sa coboare din loja ce-i fusese rezervata - si spre surpriza tuturor - sa apara, însotita de elevul ei preferat Dan Grigore, pe scena Ateneului - îmbracata într-o rochie de seara din catifea verde, cu alura de artista înnascuta, dar modesta, si o prezenta scenica nemaipomenita, spunînd cu oarecare emotie urmatoarele: "Ma gîndesc ca întîlnirea noastra de astazi, vrea sa sublinieze vitejia cu care îmi port vîrsta, dar eu nu o socotesc batrînete. Sunt de de mult bogata în anii adunati în desaga mea de viata, croita ca sa încapa în ea înca multe primaveri, însa dumneavoastra îmi aduceti laude neasteptate, si nu gasesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele.. Dar o apreciere unanima si optimista încarca cu un plus de vitalitate si pe cei care o exprima, ca si pe cel care o primeste, încît accept aprecierile dumneavoastra în mod natural, - asa cum am fost întotdeauna, - dar foarte emotionata, pentru ca îmi luminati un drum datator de energie binefacatoare, ca un cer de vara. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliti pe rabojul vietii, ati vrut sa-mi întariti încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi sopteste gîndul mereu. Va multumesc si cred ca nu am nici un merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatalui meu au depasit vîrsta de o suta de ani. Poate ca am mostenit de la ei o durata lunga, proiectata acum înspre un viitor de care nu ma speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atît mai mult cu cît eu închei un lung sir de vieti, neavînd urmasi. Am avut fericirea de a fi aparata de trei calamitati: GELOZIA, INVIDIA si ORGOLIUL - acestea sunt bolile care distrug fiinta umana. Am purtat în mine o vie curiozitate si simpatie pentru toti contemporanii mei, chiar cei necunoscuti, fiind sigura ca, daca le-as fi vorbit mi-ar fi surîs, gîndindu-ma ca sîntem uniti în misteriosul ritm datator de viata al TARII"(...) (Extras ad litteram din vol.intit.Cella Delavrancea "Scrieri", Marturisiri, Edit.Eminescu, 1982 ) Dupa cuvîntul sarbatoritei, a urmat surpriza cea mare si absolut neasteptata: Cella Delavrancea adresîndu-se în continuare: -"SI ACUM AM SA VA INTERPRETEZ UN VALS DE CHOPIN, PE CARE L-AM CÎNTAT LUI CARAGIALE LA VIENA , PE CÎND AVEAM VÎRSTA DE 14 ANI" -(o interpretare perfecta si fara partitura, alaturi de ea fiind Dan Grigore, care urmarea pianista...). Aceste cuvinte s-au înregistrat în memoria mea si nu le voi uita niciodata. Este greu sa redau în scris, aplauzele care au urmat minute întregi, lacrimile care se scurgeau pe obrajii auditorilor si în final, modesta si emotionata, Cella Delavrancea se adreseaza publicului: "SI ACUM, TOTI CEI CARE SUNTETI PREZENTI , VA INVIT PESTE 10 ANI, CÎND VOI ÎMPLINI VÎRSTA DE 100 ani" - au urmat aplauze frenetice... Din pacate la împlinirea vîrstei de 100 ani, nu mai eram în tara, deci nu am mai putut participa la "invitatia anticipata" - sarbatorirea a avut loc tot la Ateneul Român, si colegele de scoala care cunosteau relatia - mi-au trimis volumul intitulat "DINTR-UN SECOL DE VIATA" - editie îngrijita si alcatuita de Valeriu RÎPEANU, în onoarea pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea, aparuta în 1988, Edit.Eminescu, Bucuresti. În anul 1991 CELLA DELAVRANCEA a parasit o LUME pe care a iubit-o si respectat, intrînd în LUMEA CELOR CARE NU CUVÎNTA... Regretul este al multor generatii care au reusit s-o cunoasca, recunoasca si respecte. Venera E.DUMITRESCU-STAIA - Montreal  Cella Delavrancea, Doamna Delavrancea, Cornel Medrea foto Institutul de Istoria Artei "George Oprescu" Mi-aduc bine aminte de ziua din luna iunie când, asezate la masa in curte sub salcâm, a aparut tata insotit de un tânar necunoscut. Un tacâm in plus, un scaun interpus la iuteala, era lucru obisnuit la noi acasa. Tata l-a prezentat mamii: "Este sculptor, il cheama Medrea, doreste sa-i pozez, dar n-am timp pentru asta. I-am propus insa sa vina in fiecare zi in birou si la masa iar când i se va parea ca m-a priceput, va incerca sa modeleze un cap care-mi va semana". Tânarul era simpatic, sfios, cu o figura ritmata armonios, parca invaluita intr-un nor. La masa, intimidat, se uita rapid la tata, dar dupa dejun s-a inveselit cu noi in gradina. "Sa nu-l tachinati prea mult" a spus tata, surâzand frumos. Ii placuse tânarul. Si asa a venit de mai multe ori sculptorul care avea sa prinda in lut figura vehementa a lui Delavrancea exagerându-i trasaturile si fruntea, pentru ca nu pricepuse ca expresia mareata tâsnea din privire, din par, din gura delicata si feminina, vorbind si cand tacea, atât de vibrant ii era mesajul sufletesc. Razboiul cel mare din 1916 ne-a risipit pe toti. N-am mai stiut cine traia, cine pierise, iar dupa pace am plecat la Paris pentru un an. Mai târziu, grijile si viata curgând iar ca un fluviu ne-au indepartat de a ne intreba ce devenise Medrea. Nici el n-a mai dat un semn de prietenie falansterului Delavrancea, care-l primise cu atâta caldura. Cella DelavranceaDintr-un secol de viata, Editura Eminescu Volume publicate Vraja, nuvele, Cultura Naţională, 1946O vară ciudată, roman, 1975Arpegii în ton major, 1970Mozaic în timp, Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975Trepte muzicale, 1984Dintr-un secol de viaţă, 1987 Karina