Nero

37: Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat al Imperiului Roman (d. 68).

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.

Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit că ar fi ucigaşul mamei sale (aceasta complotând împotriva lui).

Nero face parte din acei împăraţi care au fost foarte aspru judecaţi în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentruPausanias, Nero era un exemplu pentru justeţea afirmaţiei lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie greşită".

Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus şi al Agrippinei Minor. Mama sa a devenit cea de-a patra soţie a împăratului Claudiu care, în anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drumul spre tron. A fost proclamat împărat la 13 octombrie 54, când avea 17 ani şi de un an era căsătorit cu Octavia, fiica fostului împărat. Când Nero se logodise cu Octavia şi fusese adoptat de Claudius, era un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete şi respingător, părul blond, faţa mai degrabă frumoasă decât plăcută, ochii albaştrii şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri, în sfârşit o sănătate excelentă (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebită pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argilă, începuse să scrie versuri şi să cânte din harpă. Dorea să citească cărţi de filozofie şi de literatură, să aibă prieteni, să fie sincer şi să fugă de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor şi preocupărilor spirituale ale copilului. Dorea să facă din el un aristocrat de viţa veche romană, închis, sobru şi ipocrit. Agrippine admitea ca fiul său să fie iniţiat în filozofia lui Seneca numai în ceea ce priveşte simplitatea, calităţi specifice civismului roman de odinioară. Deşi îşi iubea mama, copilul a intuit din timp că el avea o natură deosebită de a ei. „Agrippina –remarcă Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului său, dar nu putea răbda să domnească el, era aspră şi ameninţătoare din fire”.

Puterea îi fusese transmisă lui Nero de un grup restrâns de persoane, în centrul căruia stătea însăşi mama sa, însă cum el nu prea era în stare să şi-o exercite din pricina tinereţii şi a intereselor sale, Agrippinei împreună cu Burrus şi Seneca le-a fost mai întâi uşor să structureze politica romană. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactării alocuţiunilor tânărului principes, formulând astfel principiile unei noi politici.

Faţada strălucitoare acoperea însă o realitate mai puţin grozavă şi care prezenta deja trăsături problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare că Nero s-a interesat prea puţin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seamă de a dobândi prestigiu înaintea senatului şi a poporului prin acte de o generozitate demonstrativă. Stilul său de viaţă se aseamănă în multe privinţe cu cel al tinerilor din familiile nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, întreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe străzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, şi întreţinea o legătură amoroasă cu liberta Acte, legătură cu Agrippina.

Relaţiile dintre mama şi fiu s-au înrăutăţit şi mai mult atunci când Nero a început o legătură amoroasă cu Poppaea Sabinia, soţia senatorului Marcus Salvius Othon şi nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Această femeie avea o conştiinţă de sine mai puternică decât liberta Acte şi i-a cerut lui Nero să divorţeze de Octavia şi să se căsătorească cu ea; întrucât o înţelegere între Agrippina şi Poppaea Sabina nu părea posibilă, Nero a decis să comită matricid. După ce un atentat în largul mării a eşuat, Agrippina a fost omorâtă cu sabia în vila ei din Golful Neapole de către soldaţi ai flotei staţionate la Misemum. În momentul în care se afla faţă în faţă cu ucigaşii trimişi de fiul ei ea le-a spus „Loviţi aici”, şi şi-a arătat pântecul din care Nero se născuse. Acesta, când i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decât atât : „Ia uite, nu mi-am dat niciodată seama ca am avut o mama aşa de frumoasă”. Şi poate că singurul lucru pe care l-a regretat a fost că n-a avut-o atunci când ea i s-a oferit. C şi în cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decât nebunia, pentru a explica asemenea reacţii. Probabil că în sângele Claudiilor zăcea o boala sufletească ereditară .

Pentru Nero, atunci în vârstă de 21 de ani, matricidul a însemnat o cotitură în viaţă; începând cu această crimă, el nu s-a mai dat în lături de la omoruri, procese politice şi execuţii atunci când era vorba de conflicte intrafamiliale sau politice.

Dar şi Nero a trebuit să ţină cont de atmosfera de la Roma: abia în anul 62 a avut loc divorţul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu în rândurile populaţiei; când, în urma divorţului, au izbucnit tulburări la Roma, Octavia a fost acuzată de adulter, exilată şi omorâtă peste puţine zile pe insula Pandateria.

Două evenimente din anii 64 şi 65 au arătat limpede că principatul lui Nero întâmpină o ripostă crescândă din partea populaţiei şi îndeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incendiul de la Roma şi descoperirea conjuraţiei lui Piso. Incendii catastrofale avuseseră loc nu rareori în Roma antică, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune că, cu câteva luni înainte, Nero tot bombănea că oraşul fusese rău construit şi că ar trebui refăcut în întregime după un plan urbanistic mai bine gândit. Să fi provocat Nero incendiul Romei? Poate că nu. În momentul acela el se afla la Anzio şi a alergat repede la Roma, unde a făcut dovada unei energii de nebănuit în acţiunile întreprinse pentru stăvilirea dezastrului. Dar faptul că, imediat după aceea, glasuri din popor îl acuzau, arată că, chiar dacă n-a făcut-o, lumea îl socotea în stare să o facă. Lucru destul de curios, el nu a reacţionat de data aceasta la asemenea acuzaţii, nu i-a persecutat nici măcar pe autorii fluturaşilor şi ai pamfletelor care îl arătau cu degetul în faţa furiei poporului. Însă, ca un adevărat şef de regim totalitar, s-a gândit că, având în vedere dezastrul, mai înainte de a drege totul, trebuia procedat la găsirea unui vinovat. Şi aşa s-a întâmplat, spune Tacit, că s-a oprit asupra unei secte religioase, apărută de câtva timp la Roma, şi care îşi luase numele după acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat în Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai ştia despre aceşti oameni atunci când a pus să fie arestaţi toţi câţi i-au căzut în mână şi, după un proces sumar, i-a trimis în camera de tortură. Unii din ei au fost aruncaţi la fiare, alţii răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi transformaţi în torţe vii. Acum, împăratul putea, în sfârşit, să construiască o capitală aşa cum îi plăcea. Şi, la această treabă care l-a absorbit complet, chiar s-a priceput.

Dar, în timp ce Roma se înălţa mai frumoasă decât cea distrusă, murea Poppea, în urma unui avort. Gurile rele şopteau că vinovat era bărbatul, care îi trăsese un picior în pântece pe când se certau. S-ar putea. Oricum însă, pentru el a fost o lovitură grea, deoarece, o data cu femeia iubită, îşi pierdea şi moştenitorul mult aşteptat. Rătăcind îndurerat pe străzi, a întâlnit într-o zi un tinerel, Sporus, care semăna ciudat de mult la faţă cu fosta sotie moarta. L-a dus cu el la palat, a pus să-l castreze şi l-a luat de nevastă. Romanii comentau: „Ah, dacă şi tat-su ar fi făcut la fel!…”

În timp ce supraveghea lucrările pentru înălţarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmărea să-l instaleze împărat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obişnuitele arestări, obişnuitele torturi, obişnuitele mărturisiri. La una dintre acestea au fost pronunţate şi nişte nume de intelectuali, printre care Seneca şi poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; întrebat fiind de Nero, de ce şi-a încălcat jurământul de stindard, acesta i-a răspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ţi-a fost mai credincios atâta vreme cât meritai să fii iubit. De urât am început să te urăsc după ce ai devenit ucigaşul mamei tale şi al soţiei tale, te-ai apucat să conduci care de luptă, să te produci ca actor şi să dai foc oraşului”. Pentru a-şi asigura loialitatea soldaţilor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuraţilor, mărturisirile acestora au fost publicate sub forma unei cărţi.

În planul politicii externe, Imperium Romanum a obţinut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deţinut însemnate funcţii de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuşit după campanii îndelungate să obţină, în urma unor tratative abile, recunoaşterea supremaţiei romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, şi mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleităţile de artist, stoarcerile de bani şi totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în maşina administraţiei tradiţionale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganţi şi jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma risipei neroniene, din cauza construcţiilor extravagante şi a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor şi a altor instituţii publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăţi private. Un exemplu grăitor în acest sens sunt cei şase latifundiari din Africa care au fost executaţi de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul şi dezordinea trecură din Roma în provincii, unde în locul conspiraţiilor s-au produs „pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar în Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine şi spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donaţii în bani. Opoziţia aristocratică, din sânul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrăinase o parte din armată.

A urmat o serie de lupte. Noile defecţiuni îl treziseră cam tărziu pe Nero. Se întoarse degrabă la Roma, şi îşi reluă programul obişnuit de spectacole şi banchete, ştiindu-se protejat de garda pretoriană comandată de către Tigellinus. În cele din urmă, Nero îndrepta o armată împotriva lui Galba (un bătrân de 73 de ani, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandată de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând tradarea, Nero îşi rupse hainele şi se lovi cu pumnii în cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbuşit în neagră mizerie, deoarece am pierdut un imperiu şi încă trăiesc!”

Deodată Nero observă că se făcuse gol în jurul lui. Intraseră în pământ toţi bunii săi prieteni; până şi Tigellinus „străluci” prin absenţă. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o nouă incendiere a oraşului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâşie populaţia s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împărat a lui Galba. Răsturnă masa cu o lovitură de picior şi alergă spre o cutiuţă de aur în care-şi păstra otrava, dar şi aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intenţia de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt şi de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retrăgea garda de la palat. Voi să-şi curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-si înfigă cuţitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni şi nici duşmani!”

Un ofiţer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoţească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”

Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oraş. Acolo a aflat că l-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să şi-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a încercat vârful şi şi-a dat seama că „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostaşii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrâna lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolţesc într-un pământ udat cu regrete şi speranţe.

Să fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria? Posibil, pentru ca nu exista date concrete pentru a dovedi faptul ca ar fi fost un tiran.

Nero in Ierusalim

Henryk Siemiradzki Leading Light of Christianity Nero s Torches Oil Paintings

16. Lucius Domitius Ahenobarbus

8. Gnaeus Domitius Ahenobarbus

17. Porcia Catonis

4. Lucius Domitius Ahenobarbus

9. Aemilia Lepida

2. Gnaeus Domitius Ahenobarbus

20. Marcus Antonius Creticus

10. Mark Antony

21. Julia Antonia

5. Antonia Major

22. Gaius Octavius

11. Octavia Minor

23. Atia Balba Caesonia

1.Nero

24. Tiberius Claudius Nero

12. Nero Claudius Drusus

25. Livia Drusilla

6. Germanicus

26. = 10. Mark Antony

13. Antonia Minor

27. = 11. Octavia Minor

3. Agrippina the Younger

28. Lucius Vipsanius Agrippa

14. Marcus Vipsanius Agrippa

7. Agrippina the Elder

30. Augustus (brother of 11, 27)

15. Julia the Elder

31. Scribonia