Portrait of the Romanian microscopist Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, Bucureşti; d. 14 ianuarie 1934, Bucureşti ) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.
Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul "Louis le Grand"), cât şi cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, ştiinţe naturale, 1886 - 1891 şi medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Întors în ţară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901) şi Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocaţia sa de fondator şi organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea unor instituţii ca "Institutul de Seruri şi Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultăţii de Medicină, precum şi a unor reviste de specialitate, "Revista Ştiinţelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) şi "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".
Ioan Cantacuzino a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei. Ioan Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în timpul primului război mondial şi în campania antimalarică.
Ioan Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Numeroase universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).
Fragment
„Profesorii Victor Babeş şi Ioan Cantacuzino au fost cei doi mari întemeietori ai microbiologiei româneşti. În timp ce Victor Babeş, fost elev al şcolii germane, fiind puternic influenţat de curentele morfologice ale acesteia şi în primul rând la concepţiile lui Rudolf Virchow, apare astăzi drept întemeietorul muncii metodice şi sistematice, Ioan Cantacuzino, fost elev al şcolii franceze, a creat o şcoală de fiziologie şi a introdus metode experimentale conform principiilor lui Claude Bernard, cu ajutorul cărora va studia legile diriguitoare ale vieţii“. Victor Babeş fondează, în 1887, primul Institut de Cercetări Medicale din Bucureşti pentru cercetări în domeniul anatomiei patologice şi bacteriologiei (unde are loc perfecţionarea tratamentului turbării – „al treilea institut antirabic din lume“). A descoperit peste 50 de germeni, între 1888 şi 1892 descrie Babesia bovis şi B. ovis; face cercetări în lepră, tuberculoză, pelagră, studiază diferite asociaţii microbiene. Autoarea subliniază faptul că: V. Babeş „a introdus diagnosticul microbiologic în România, a înfiinţat şi primele laboratoare de igienă şi bacteriologie din ţară“. Ales, în 1893, membru al Academiei Române, pentru importanţa şi diversitatea activităţii sale ştiinţifice, precursor în virusologie, genetică, antibioterapie, imunologie, medicină socială şi educaţie sanitară era însă „rezervat şi excesiv de rece şi sobru în contactele sale profesionale, prezentând chiar o mare nesociabilitate în relaţiile cu colaboratorii, fapt ce nu i-a permis să-şi formeze discipoli şi deci să nu lase o şcoală proprie, spre deosebire de contemporanul său, prof. dr. Ioan Cantacuzino“. De aici, probabil, lipsa de simpatie a unor iatroistorici, cuceriţi mai degrabă de carisma, de nobleţea comportamentului, de jovialitatea profesorului Cantacuzino. Următorul portret este închinat cu justificată veneraţie profesorului Ioan Cantacuzino (1863–1934): „Creator de şcoală de microbiologie în România“. Imensa operă în combaterea epidemiilor, în fondarea şi organizarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri (1921), care îi va purta numele, în crearea unei şcoli (Şcoala cantacuzinistă) – pepinieră a viitorilor mari cercetători care aveau să-i continue şi să-i dezvolte preocupările şi după dispariţia sa fizică – deschiderea către Artă a savantului sunt detaliate pe multe pagini. Se menţionează şi faptul că, în 2007, SMSPR l-a omagiat pe omul de cultură I. Cantacuzino, iar la sediul Clubului Medicilor al Fundaţiei „Victor Babeş“ de la Spitalul „Victor Babeş“ din Bucureşti, a avut loc un Simpozion intitulat: Ion Cantacuzino – spirit universal, la care mai mulţi medici-scriitori au vorbit despre personalitatea profesorului Cantacuzino şi au evocat amintiri despre acesta.
O expunere amplă este consacrată apoi organizării Institutului, dezvoltării şi funcţionalităţii acestuia de-a lungul deceniilor şi până în zilele noastre, când, iată, zvonistica anunţă… desfiinţarea instituţiei."
PERSONALITĂŢI DE PRESTIGIU ALE INSTITUTULUI CANTACUZINO (Editura „Asclepius“, Bucureşti, 2009, 328 de pagini, format A4). Autoare, dna Anca-Michaela Israil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu