Nicolae Ceausescu (despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”) Adrian Cioroianu

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

1/2

Un model de ineficienţă

În cele ce urmează voi defini “cultul personalităţii” ca fiind ansamblul de tehnici, manifestări şi produse (artistice, intelectuale, ideologice) al căror scop este construirea unicităţii simbolice a unui personaj politic. Cultul personalităţii în “cazul” Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fasciante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămîne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingînd probabil o cotă de credibilitate unică pînă atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii “arhitecţi ai cultului” lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare. În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, n-a adus nimic benefic credibilităţii liderului român – ci doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decît fusese mai înainte ca acest cult să înceapă. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului (sau “industria slugărniciei”, cum a numit-o Ovidiu Nahoi) care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile şi geneza cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu are trei surse de alimentare: i) una este “tradiţia naţională” – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II-lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic “cult al personalităţii” (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă pînă la identitate cu cele din cazul Ceauşescu). La Carol al II-lea se manifestă mai curînd un anume “mit al Conducătorului” – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care-i conduc şi agrează mai cu seamă liderii care ştiu să-şi impună autoritatea (“mîna de fier în mănuşa de catifea”). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul “părinţilor fondatori”, “eroilor” etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cît ele sînt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II-lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

A doua “rădăcină” a cultului lui Ceauşescu este ii) cea stalinistă: în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat de fapt locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid – Protector căpăta calităţi cvasi-divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte. În plus, “militantul viril” este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s-a dezvoltat în anii ’30 într-un climat de insecuritate, cînd URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici –, cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS-ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi “independent”. Pierzîndu-şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să-şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

Iar o a treia sursă de inspiraţie a cultului ceauşescian este iii) modelul asiatic. Vizita lui în cîteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1-24 iunie 1971, îl marchează profund pe N. Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia “tezelor din iulie ’71”, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965 – o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive: a) Ceauşescu şi-a lansat propria “revoluţie culturală” nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curînd fronda lui antisovietică; şi b) oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de “devierea” lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti – dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi-a construit acasă un cult similar celui ceauşescian.

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

2/2

Beneficiarii şi “faţetele mitice”

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968-’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care-l susţin neabătut. Dar, de-a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzînd în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu-zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi-au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au cîştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d. (mai jos, un tablou de Dan Hatmanu).

Nicolae si Elena Ceausescu ciocnind cu Stefan cel Mare 26 ianuarie ziua de nastere a lui Ceausescu Autor celebrul artist: Dan Hatmanu

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s-a pictat singur şi nici nu şi-a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l-au imortalizat în tablouri. În schimb, artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate tîrguri în această industrie a slugărniciei. Primul “volum omagial” dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973 – iar în următorii 15 ani vor mai urma altele, la multe edituri din ţară. Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sînt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI-lea al PCR (1974), un delegat – Gh. Cioară – propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vîrstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. “Cîrmaci înţelept”, “conducător vizionar”, “strateg genial”, “stegar viteaz”, “al nostru Erou”, “Eroul naţiunii”, “neobosit Erou”, “cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, “Eroul păcii mondiale”, “ctitor de geniu”, “carpatic scut”, “simbol viu al năzuinţelor”, “stejar de vis, de-avînt, de omenie”, “vîntul care mişcă pădurea”, “marele tribun al neamului”, “fiu luminat al patriei”, “titan modern”, “marele contemporan”, “fondatorul României socialiste” – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într-o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă produce un tablou emblematic: sub titlul Eroii neamului, în pictură se vede Ceauşescu stînd la o tribună iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mîna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al Casei din Scorniceşti) Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a-l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostze. Sursa lor de inspiraţie sunt fotografii puse la dispoziţie de un laborator special din incintaCasei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani cca 70 de mii de lei) în mădura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate etc. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui N. Ceauşescu i se construiesc mai multe faţele mitice: i)revoluţionarul de profesie; ii) teoreticianul unei noi ordini mondiale; iii) campionul păcii; iv)arhitectul unei noi Românii; v) eroul independenţei; vi) garantul unităţii naţionale; vii) cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.

Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să-l apropie de popor, cultul personalităţii l-a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi. Astfel încît în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui cîmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sînge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.Sursa

Zamfir Dumitrescu a declarat pentru “Adevărul” că nu regretă că l-a pictat pe Ceauşescu şi că ar face portrete şi astăzi dacă ar primi comenzi de la şefi de stat. Pictorul mai spune că nu e vorba de compromisuri. „În primul rând, a primi o comandă şi a-ţi exercita meseria de pictor era nu numai o oportunitate, ci şi o şansă, un privilegiu.

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte) a fost un politician comunist român, membru al Partidului Comunist din România din ilegalitate, din anul 1932, conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea sa şi a regimului comunist în România, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepţional. La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnaţi la moarte şi executaţi la câteva minute după pronunţarea sentinţei.

Câtă vina a avut el si câtă vina au avut oameni ca cel de mai jos?

Sau purtarea primului a fost incurajata de indivizi din exemplu de mai jos?

Nicolae Ceausescu, 1985″ Autor: Eugen Palade

Mi-au zis să realizez un profil istoric. Eu m-am luptat din răsputeri să îl fac cât pot de bine, de profesionist. Prima oară, am făcut două portrete, pe-al lui Nicolae Ceauşescu şi pe-al Elenei Ceauşescu. A doua oară când au venit la mine, mi-au înşirat vreo 45 de teme. Însă mi-a picat fisa atunci.

Le-am zis: sunt bune temele dvs., însă datorită faptului că se apropie ziua soţilor Ceauşescu, n-ar fi mai bine să-l fac pe tovarăşul când îi dă un buchet de flori tovarăşei şi tovarăşa să îi dea un buchet de flori tovarăşului? «Vai ce bine!», mi-au zis”, ni s-a destăinuit Traian Brădean. „Niciodată nu am fost criticat că le-am făcut portretul Ceauşeştilor. Poate doar de unii colegi căcănari, chiar membri de partid.

Vadim

Tovarasului NICOLAE CEAUSESCU, 00077 260

Secretarul general al PCR,

Presedintele Republicii Socialiste Romania

Mult iubite si stimate tovarase

Nicolae Ceausescu,

Ma vad nevoit sa va scriu din nou, desi cunosc cat de pretios este

timpul Dumneavoastra. As dori respectuos sa va solicit, in calitatea

pe care o aveti, aceea de instanta suprema a tarii si partidului, sa

dispuneti analizarea si solutionarea unui grav litigiu scriitoricesc

si politic. Este vorba despre o serie de discutii purtate in jurul

volumului meu de poezie si publicistica revolutionara "Idealuri"

(Editura Eminescu, 1983), intocmit special pentru glorioasa

Dumneavoastra aniversare de la inceputul acestui an. Am scris cu

multa dragoste aceasta carte, al carei Erou principal sunteti

Dumneavoastra.Sunt versuri si articole inchinate patriei si partidului, eroicei noastre istorii nationale, galeriei de aur a

neamului, pe care o incununati in chip stralucit Dumneavoastra, cel

mai de seama barbat de stat din intreaga existenta a Romaniei.

La propunerea mea, tovarasii Petru Enache si Gheorghe Pana au

aprobat ca festivitatea lansarii acestui volum sa fie organizata la

Clubul Uzinelor "23 August" din Capitala - in inima muncitorimii

bucurestene, a circumscriptiei de care se leaga nemijlocit eminenta

Dumneavoastra activitate parlamentara. Aceasta s-a petrecut, nu

intamplator, chiar in dupa-amiaza zilei de 26 ianuarie, ziua

Dumneavoastra de nastere, in fata unei sali arhipline. Toti cei care

am vorbit cu acest prilej (scriitorul Eugen Barbu, si

subsemnatul) am omagiat personalitatea Dumneavoastra, insemnatatea istorica a aniversarii celor 50 de ani de activitate revolutionara pe care ati desfasurat-o si o desfasurati in slujba idealurilor vitale ale natiunii romane, a cauzei socialismului si pacii in lume.

A fost o manifestare politica si artistica incununata de un deplin

succes, prin care noi, scriitorii prezenti, impreuna cu cei peste

700 de muncitori, am inteles sa sarbatorim magnifica Dumneavoastra personalitate in acele clipe festive pentru intreaga natiune, ca si pentru omenirea progresista Iata insa ca luni, 31 ianuarie, in cadrul unei sedinte de Birou a Uniunii Scriitorilor, criticul literar Mircea Iorgulescu a atacat cu o violenta rar intalnita toata aceasta manifestare. Pe scurt, au fost proferate urmatoarele grave calomnii: ca eu sunt un impostor, ca prin lansarea acestui volum la uzina s-a comis o greseala ireparabila, ca muncitorii au fost adusi cu forta, ca e incalificabila publicarea in "Luceafarul" a

cuvantului rostit de Marian Avram si ca, in concluzie, printr-o

asemenea festivitate noi am murdarit aniversarea Presedintelui

tarii. Toate aceste afirmatii necontrolate, care pot fi verificate

lesne, intrucat exista stenograma, reprezinta un atac neloial la

persoana, dar si o jignire la adresa colectivului de la "23 August"

si a Comitetului Municipal Bucuresti al PCR, sub egida caruia s-a

desfasurat lansarea. Aflu ca, din nefericire, atat presedintele

Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, cat si alti tovarasi cu functii

de raspundere prezenti acolo n-au luat nici o atitudine si au

pastrat o tacere reprobabila. Or, a tacea inseamna a consimti. In

cadrul aceleiasi sedinte, de altfel, au fost rostite critici

neprincipiale si extrem de dure impotriva ziarelor "Scinteia", organ

al CC al PCR, si, respectiv, "Scinteia tineretului", organ al CC al

UTC. Este oare aceasta menirea Uniunii?...... Oare poate cineva, in tara aceasta, dupa aproape patru decenii de socialism, sa impiedice un tanar scriitor si ziarist, nascut in acest regim, membru de partid, sa cante istoria nationala si sa impartaseasca bucuria sa cu cei mai de frunte muncitori ai Capitalei? Din pacate, este posibil ca un tanar scriitor, devotat trup si suflet acestui partid, asa cum ma consider eu, sa fie judecat in chip iresponsabil pentru ca va inchina Dumneavoastra o carte. Asta, in vreme ce unii dusmani din afara, cum sunt aceia de la "Europa libera", ma ataca exact in aceiasi termeni! Pe cei din afara inca as mai fi dispus sa-i inteleg: nu au tara, sunt tradatori de profesie, i-a batut soarta cum e mai rau, imi starnesc, deopotriva, repulsie si compasiune. Dar ce ma fac cu colegii mei de breasla, cu acei cativa scriitori romani care fac o politica ciudata, insidioasa, mergand pana la rezistenta deschisa fata de linia promovata de partid?! Aceasta nedorita intamplare are un substrat politic foarte limpede si vine sa intregeasca o suita intreaga de actiuni ostile ideologiei noastre, intreprinse in ultimii ani de anumiti scriitori si oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Iata de ce, mult iubite tovarase secretar general, va rog din suflet

sa dispuneti ca asemenea tip vitriolant de critica si de atac la

persoana sa nu mai fie posibil in cadrul unui organism care se

pretinde democratic. In numeroase cuvantari, Dumneavoastra ne-ati cerut sa mergem in mijlocul muncitorilor, pentru a ne inspira de la izvoarele muncii si vietii adevarate. Practic, prin incidentul de la

Uniunea Scriitorilor, se incearca o sfidare si o infirmare a insesi

politicii pe care partidul, Dumneavoastra personal, o promovati in

domeniul literaturii. Nutresc speranta ca viitoarea prezentare a

cartii, pe care, de comun acord cu tovarasii Elena si Vasile

Barbulescu, o voi face in mijlocul taranilor si muncitorilor din

comuna Dumneavoastra natala, Scornicesti, nu va mai fi contestata atat de vehement. In speranta ca scrisoarea mea nu v-a inoportunat si ca se afla in deplina conformitate cu principiile eticii si echitatii socialiste, va multumesc din inima si va asigur ca orice s- ar intampla, indiferent cat de grave vor fi acuzatiile pizmasilor si

apatrizilor, va voi glorifica intreaga mea viata!

Cu deosebita dragoste si respect filial,

Corneliu Vadim Tudor

3 februarie 1983

“Continuitate” Autor – Penga Sandor

“Elena Ceausescu si Nicolae Ceausescu in mijlocul copiilor, 1987″ Autor: Gheorghe Radeanu

Cea mai mare sumă pe care a primit-o pictorul pentru o compoziţie cu familia Ceauşescu a fost 50.000 lei (un autoturism Dacia sau un apartament costau 70.000 de lei).

Bucuresti – Centrul Civic, 1988″ Autor: Valentin Tanase

Mie mi-au dat cei mai puţini bani. Sabin Bălaşa era întotdeauna cu preţul cel mai mare. El cerea 120.000 pe un portret. Bălaşa spunea: «Tovarăşa, să ştiţi că artele e scumpe». Mie mi-au dat pe două portrete 11.000 de lei, impozabili”, a adăugat Brădean.

Cel mai interesant document din dosarul de la Arhivelor Nationale Istorice Centrale (ANIC) este autobiografia scrisa de mina in care Nicolae Ceausescu reconstituie principalele elemente ale biografiei sale politice in perioada interbelica si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Numele si pronumele: Ceausescu Nicolaie
Data nasterii: 26 ianuarie 1918
Locul nasterii: Comuna Scornicesti jud. Olt
Originea sociala: taraneasca
Studii: 4 cl(ase) primare
Ce limbi straine cunoaste: nici una
Daca are cunostinte marxiste: Da
Profesiunea: Cismar
Stagiul in productie: 5 ani (1939)
Din ce partide sau organizatii a facut parte: Sindicat, UTC
Daca este casatorit: Da; Numele sot(iei): Elena Petrescu; Ocupatia: textilista
Din ce partid sau organizatie
face parte: UTC
Citi copii are –
Ocupatia –
Numele tatalui: Alexandru; Ocupatia: plugar
al mamei: Alexandru; Ocupatia: casnica

Numele fratilor sau surorilor Ocupatia Din ce partid sau organizatie fac parte
Niculina Richtuit
cismar nici unul
Marin cismar a fost in UTC
Floarea chelner nu stiu
Nicu mic negustor Legionar
Marioara — nu stie
Ion plugar nu stie
si mai sint doi mai mici

Cu ce partid a simpatizat inainte de intra in miscare: -
Localitatea organizatiei in care a intrat in partid: in Bucuresti

Ce functie a ocupat in partid: Instruct(or) al CC al UTC; membru al CC al UTC
Stagiul in Partid, UTC: din 1933 in UTC, din 1936 in Partid
Unde si de cite ori a fost arestat: in Bucuresti de mai multe ori fara sa fiu cond(amnat); la Tirgoviste (in) 1936, cond(amnat la) 2 ani si 6 luni; la Bucuresti, in 1940 (condamnat) cu 3 ani.
Purtarea la Siguranta, proces, inchisoare, lagar: n-am recunoscut niciodata nimica nici din partea mea nici a altora
Daca a fost in desacord cu linia partidului: nu
Ce masuri disciplinare de Partid a suferit: in inchisoare un vot de blam si observ(atie)
Pentru care fapte: Pentru lipsa de vigilenta si conspiratie (adica pentru incalcarea regulilor conspirativitatii)
Situatia in timpul razboiului: am stat in inchisoare si lagar
A avut legatura cu Partidul? –
A fost pe front? Unde? – Nu
A lucrat in profesie? –
Unde depune munca, ce functie de Partid sau in organizatie de masse are: in CC al UTC
Observatiuni: -
Domiciliul: Doctor Lister no. 63
Data: 9.II.(1)945”

Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu au fost deshumaţi pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, dupa 21 de ani, pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântaţi acolo. Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soţii Ceauşescu au fost înmormântaţi la cimitirul Ghencea din Bucureşti.