1821 - A început revoluţia populară condusă de Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu s-a adresat printr-o proclamaţie locuitorilor Ţării Româneşti, chemându-i la luptă împotriva orânduirii. Acesta a fost momentul declanşării revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu.
Tudor Vladimirescu a rămas în istoriografie şi printr-un moment care reflectat în istoriografie a căpătat valoare de simbol. Ne gândim aici de momentul intrării lui Tudor în Bucureşti la 17 martie 1821. Iată cum descrie acest moment C.D Aricescu: „Tudor intră călare în Bucureşti(…)La dreapta lui Tudor era un preot cu crucea în mână, la stânga locotenentul lui, Tudor Macedoneanu. Un căpitan de panduri purta steagul care era de mătase, culoarea albastră şi cu ciucuri tot de mătase, culorile naţionale.(…), Tudor ţinând în mână o pâine mare, simbol de îmbelşugare, se îndrepta spre podul Belicului”.
Foarte importante pentru contemporanii lui Tudor, cele două simboluri pe care această imagine le reţine, adică crucea şi pâinea, elemente prin care eroul se recomandă ca sprijinitor al credinţei străbune şi ca aducător de belşug şi bunăstare.
Pentru că invocam imagini, la Nicolae Iorga imaginii lui Tudor la intrarea în capitală i se adaugă noi elemente, Tudor este domn şi ţăran în acelaşi timp: „A doua zi, Tudor îşi făcu intrarea ca Domn, Domnească-i era înfăţişarea, domnesc steagul albastru cu vulturul, domnească înalta podoabă a capului, un işlic cu fundul alb, numai hainele, mantia îi erau de ţăran, de Oltean, de comandir al pandurilor aşa cum le purtase şi în vremea războiului cu turcii”.
„Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti - glăsuia Proclamaţia de la Padeş din 1821 a lui Tudor Vladimirescu – veri de ce neam veţi fi, nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău. Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le fim robi? (…) Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine…”. La chemarea lui Tudor au răspuns cu entuziasm sute de ţărani, meşteşugari, târgoveţi şi chiar mici boieri patrioţi. Masele populare nu mai puteau suporta dominaţia turco-fanariotă şi abuzurile boierimii, fiscalitatea excesivă, plata haraciului, a peşcheşului, a mucarerului, a dijmelor şi clăcii, a datoriilor. În faţa mulţimii adunate la Padeş, Tudor a proclamat la 23 ianuarie 1821 Adunarea norodului, care trebuia să hotărască în problemele importante ce frământau societatea românească.
Mănăstirea Tismana
Desen document din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu
exprimând caracterul de fortăreaţă al mănăstirii.
Statutul său vremelnic de cetate i-a adus însă, cele mai mari distrugeri.
Astfel, a început una din cele mai însemnate revoluţii a românilor dornici să înlăture pentru totdeauna dominaţia străină şi exploatarea feudală. Nucleul revoluţiei îl constituie pandurii olteni, care, deşi se sacrificaseră în lupta împotriva turcilor, în războiul ruso-turc din 1806-1812, acum erau supuşi la „numeroase dajdii” şi în primejdie de a fi asimilaţi cu clăcaşii. Oastea strânsă la Padeş, înarmată cu puşti, pistoale, săbii, lănci, coase, ghioage, furci de fier, securi etc., s-a îndreptat pe valea Motrului spre Strehaia şi de aici, spre Ţânţăreni. La ordinul lui Tudor, au fost ocupate mănăstirile Tismana, Strehaia şi Motru, care au fost fortificate şi transformate în puncte întărite de sprijin ale răsculaţilor. Ştiind că poporul român nu va putea singur să-şi câştige libertatea naţională, Tudor a luat legătura cu patrioţii sârbi, macedoneni, muntenegreni şi greci, care, ca şi românii, doreau să înlăture dominaţia otmană. În timpul staţionării la Ţânţăreni, oastea lui Tudor a ajuns la peste 4000 de panduri şi 500 de arnăuţi, cuprinzând trupe de infanterie, cavalerie, artilerie şi elemente de asigurare materială cu muniţii şi alimente. Detaşamente speciale au ocupat în acest timp şi mănăstirile Crasna, Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia, în care au rămas garnizoane armate pentru apărare. Programul revoluţiei, iniţiat prinProclamaţia de la Padeş, este definitivat prin Cererile norodului românesc din februarie şi Memorandumul către divanul ţării, din martie 1821.
În acest program se prevedea ca dregătoriile ţării, atât în aparatul de stat cât şi în cel bisericesc, să nu se mai vândă, ci să se obţină pe merit, să fie reglementate dările la patru pe an şi să fie plătite la trei luni; să se desfiinţeze taxele pentru a fi înlesnit comerţul, să se desfiinţeze privilegiile boiereşti şi să se reînfiinţeze armata naţională. Evitând un război închis cu Poarta, dar care nu putea fi exclus în viitor, Tudor solicită în prima urgenţă „desfiinţarea cu totul şi pentru totdeauna a orânduirii domnilor greci în Ţara Românească” şi instaurarea domniilor pământene, precum şi recunoaşterea de către Înalta Poartă a drepturilor pe care le-au avut în vechime Ţările Române prin tratatele încheiate cu Mircea, Ştefan şi alţi domni.
Veştile despre răscoala din Oltenia au îngrijorat „Comitetul de oblăduire”, format la moartea domnitorului Alexandru Şuţu, şi Divanul, şi au băgat groaza în boieri. Tudor este calificat „tâlhar”, „trădător”, „făcător de rele”, „vrăjmaş al patriei”. Unii au informat imediat Poarta pentru ca să fie „sfărâmat” cu „preaputernicul braţ al împărăţiei” acest „răzvrătitor”. Alţi boieri, auzind că oastea revoluţionară se îndreaptă spre Capitală, şi-au făcut bagajele şi au plecat peste graniţă, în imperiul austriac, pentru a-şi salva pielea.
În calea oştirii lui Tudor, în direcţia Craiovei, e trimis vornicul Nicolae Văcărescu, cu misiunea de a înăbuşi revoluţia. Acestuia i s-au pus la dispoziţie unităţile de arnăuţi de sub comanda lui Hagi Prodan, delibaşa Mihail şi bulucbaşa Ieni. Răspunzând scrisorii lui Nicolae Văcărescu, prin care era acuzat ca „vrăjmaş al patriei”, fiul de oltean din satul Vladimiri, districtul Gorj, care era ataşat trup şi suflet patriei sale, a dat o apreciere genială patriei şi aşa-zisului patriotism boieresc: „pre semne, dumneata pre norod, cu al cărui sânge s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boieresc şi numai pre jefuitori îi numeşti patrie (…)- spune Tudor în scrisoarea sa -. Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patria să cheamă nordul, iar nu tagma jefuitorilor”. Tudor încheie amintind boierului Văcărescu despre părinţii săi, boirii Văcăreşti, „care niciodată nu s-au ridicat cu arme de moarte împotriva patriei”. El invită pe Văcărescu la o întrevedere pentru a discuta ce orânduieli aşteaptă norodul de la cârmuitori.
Aceeaşi poziţie de mare patriot a lui Tudor o aflăm şi din scrisoarea către Al. Pini, diplomat ţarist şi susţinător al Eteriei, care îl acuza pe conducătorul revoluţiei române, când a trecut Oltul, că a atacat patria. „Se cade să fac ştiut excelenţei voastre că eu sunt un adevărat fiu al Patriei, care din tinereţea mea, i-am făcut multe şi folositoare slujbe; însă că n-am dobândit alt folos fără decât iubire şi jertfire de la norod, iar din partea boierilor nu mi-a fost cu putinţă a dobândi cât de mic folos”. Că aceştia „numai din preteşugul lor pentru străini sunt nărăviţi a prăpădi ţara (…). Şi eu de capul meu nicidecum n-am încercat cea de acum pornire”. Tudor Vladimirescu arată că este un reprezentant „al norodului” şi norodul, spunea el, „m-au luat a le fi chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor”.
Voind să evite vărsările de sânge, Tudor Vladimirescu i-a cerut lui Al. Pini să „binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului să nu mai trimită trupe împotriva norodului”, care s-a ridicat să-şi ceară drepturile. În acelaşi timp, el avertiza foarte drastic; „Căci trebuie să vă fac ştiut, domnule, că de se va trage măcar un foc de armă asupra norodului, atunci în Ţara Românească nu va mai rămâne nici măcar un suflet de neam boieresc”.
Fiind rechemat la Bucureşti, Văcărescu nu a mai apucat să atace tabăra lui Tudor de la Ţânţăreni. O mare parte din arnăuţi, pe care conta stăpânirea, au trecut de partea lui Tudor. Misiunea noului trimis al Divanului, Samurcaş, având acelaşi scop, de a opri prin orice mijloc întinderea revoluţiei, a eşuat.
Ajunşi la Craiova, Samurcaş împreună cu consulul şi eteristul Al. Pini puseseră la cale asasinarea lui Tudor Vladimirescu, prin Hagi Prodan, aderent la cauza eteristă, însă tentativa nu a avut loc, Tudor punând mâna pe scrisorile compromiţătoare. Ca să mascheze complotul, Constantin Samurcaş îl cheamă pe Tudor la Craiova pentru tentative. Tudor merge cu gândul de a pedepsi pe criminali, dar fiind informat că Tudor aflase de uneltirea lor, aceştia au fugit la timp pentru a nu fi traşi la răspundere.
După un marş victorios, între 4 şi 21 martie, oştirea lui Tudor ajunge în Bucureşti, fiind primită cu entuziasm de către populaţie. Deşi mulţimea îl numea „Domnul Tudor”, marele patriot nu s-a proclamat domn. El a încercat să rezolve problemele complexe care stăteau în faţa poporului român, sprijinindu-se pe Adunarea norodului.
În Capitală a sosit şi Alexandru Ipsilanti cu oastea lui, dar în loc să treacă Dunărea şi să meargă să elibereze poporul grec de sub dominaţia otomană, aşa cum îşi propusese societatea „Eteria”, Ipsilanti rămâne în Ţara Românească, încercând să-şi subordoneze oastea lui Tudor şi chiar pe Tudor. Retrăgându-se de la Târgovişte, Ipsilanti a luat o serie de măsuri administrative pentru a-şi impune puterea asupra Ţărilor române. Oastea lui Ipsilanti s-a dovedit a fi compusă mai mult din aventurieri puşi pe jaf şi căpătuiala decât din adevăraţi patrioţi, dornici să lupte cu hotărâre pentru eliberarea poporului lor. Intrând în Ţările române ca un stăpânitor, el a pus sub ascultarea sa Moldova şi o parte din Ţara Românească şi a numit ispravnici, peste cei numiţi de Tudor Vladimirescu. Ipsilanti cere chiar lui Tudor să se retragă din Capitală, fapt neacceptat de acesta.
Portret de Teodor Aman
Rămânerea eteriştilor în Ţările române, în loc să treacă Dunărea spre Balcani pentru eliberarea ţării lor, încercarea lui Ipsilanti de a-şi impune dominaţia asupra Ţării Româneşti şi a lui Tudor şi de lua sub comanda sa oastea lui Tudor, „ce număra 8000 valahi”, cum susţine un memorialist, au agravat conflictul dintre cei doi conducători.
După unii autori, Ipsilanti considera că are chiar dreptul la tronul Ţărilor române, întrucât şi bunicul şi tatăl său fuseseră domni în aceste ţări.
Tudor Vladimirescu a luat poziţie faţă de intenţiile şi acţiunile eteriştilor pe pământul românesc şi i-a trimis lui Ipsilanti o scrisoare la 14 aprilie, prin intermediul divanului, în care se spunea: „În numele lui Dumnezeu (…) opriţi neomenia oamenilor dumneavoastră, milostiţi-vă de un popor nevinovat (…) şi asuprit pe nedrept, faţă de care (…) datoraţi multă recunoştinţă, cinstire şi îngrijire. Destăinuiţi-ne în mod sincer timpul cât veţi mai rămâne aici (…). Rechemaţi pe ispravnicii numiţi de dvs. ca să vedem încotro mergem şi să putem face faţă greutăţilor nemaipomenite (…). Să ne îngrijim ca patria noastră să nu ajungă pradă şi acelora care sunt înfuriaţi împotriva noastră (e vorba de turci, n.n).”
După cum ne informează cronicarul anonim în Istoria jefuitorilor Ţării Româneşti, Tudor a adus acuzaţii grave lui Ipsilanti şi l-a tras la răspundere, lucruri care i-ar fi muşcat inima acestuia prin cuvintele: „Măria ta, ai dat ştiri prin manifesturi că te cheamă patria şi cum că trecătoarea îţi este la Elada ca să o izbăveşti de subt jugul otomanicesc. Apoi acuma cum te-ai înscăunat la Târgovişte şi cu ce cuvânt te amesteci în stăpânirea ţării şi scoţi biruri asupra locuitorilor şi le iei vitele şi bucatele?”.
E clar că aceste cuvinte i-au mărit ura lui Ipsilanti împotriva lui Tudor, punând la cale complotul ce avea să-l ucidă.
Ţarul Alexandru al Rusiei, pe care conta foarte mult Alexandru Ipsilanti, aflat la Congresul Sfintei Alianţe la Laybach (Liubliana de azi), a condamnat şi declanşarea revoluţiei române şi răscoala lui Ipsilanti. Poarta otomană, al cărei sprijin îl ceruse marea boierime, aflând şi de faptul că Rusia nu sprijină cele două mişcări, nici pe cea a lui Tudor, nici pe cea a lui Ipsilanti, s-a grăbit să strângă trupele şi să le trimită asupra Principatelor. În faţa invaziei otomane, Tudor a hotărât să se retragă spre Oltenia, unde intenţiona să organizeze rezistenţa, în caz că nu ajungea la o înţelegere cu Poarta. În drum spre Oltenia, la Goleşti, Tudor este arestat de eterişti în frunte cu Iordache Olimpiotul, din ordinul lui Ipsilanti. La acuzaţia adusă de Olimpiotul, la întâlnirea de la 18 mai la Goleşti, că colaborează cu turcii, Tudor a răspuns, foarte clar, că e pregătit să lupte cu otomanii, dar trebuie să încerce a negocia cu ei, în folosul compatrioţilor săi. În ceea ce priveşte colaborarea cu eteriştii, Tudor îi invită pe aceştia să părăsească teritoriul românesc, deoarece eliberarea Greciei se poate decide în Imperiul otoman, şi nu în Valahia. Această orientare nu putea satisface pe conducătorii eterişti, căci ei hotărâseră cu mult înainte soarta lui Tudor. La arestarea lui Tudor, Iordache Olimpiotul are concursul lui D. Macedonschi şi Hagi Prodan, căpitani de arnăuţi, trecuţi de partea lui Tudor, care, după cum spun unii autori, erau mai mult oamenii lui Ipsilanti, decât ai lui Tudor. Aceştia ar fi fost nemulţumiţi şi de severitatea lui Tudor în pedepsirea unor panduri, pentru acte de indisciplină. În momentul arestării, Tudor nu s-a putut opune, deoarece cei doi căpitani învoiseră oamenii de nădejde ai lui să plece la Piteşti, după diferite treburi în ziua de Sf. Constantin (21 mai) şi îi înlocuiseră cu 300 de oameni ai lui Prodan, în majoritate sârbi. Simţind sfârşitul ce i se pregătea, Tudor a spus celor doi căpitani: „sufletul meu presimte ceva rău, care mi se va întâmpla, sângele meu să fie asupra voastră şi asupra copiilor voştri”. Lui Iordache Olimpiotul şi eteriştilor care-l arestaseră, Tudor le-a spus: „vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii. Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în stare şi nu veţi fi niciodată a vă bate cu dânşii cu ispravă (…) voi oamenii fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară.”
Fiind dus la Târgovişte, Tudor este supus la chinuri, pentru a spune unde „a ascuns banii”, şi apoi asasinat mişeleşte în noaptea de 26 spre 27 mai 1821. După cum afirmă I. P. Librandi, „Caravia l-a împuşcat cu pistolul, apoi l-au ciopârtit; i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat in râu”.
Prin moartea lui Tudor Vladimirescu, romanii au pierdut nu mare conducător politic si militar, un patriot înfocat, luptător dârz pentru drepturile poporului sau. Eteriştii au comis – afirma G. D. Iscru in lucrarea sa dedicata revoluţiei din 1821 – in final, acel asasinat odios, rămas pentru noi ca o rana deschisa, iar pentru ei, in fata oricărei judecaţi obiective, o pata neagra pe care n-o va putea şterge nimeni in desfasurarea istoriei.
Oastea lui Tudor este subordonata eteriştilor, fiind numiţi comandanţi D. Macedonschi si Hagi Prodan. La Piteşti, din ordinul lui Iordache Olimpiotul, pandurilor li s-a luat o mare parte din muniţie si din artilerie. Olimpiotul a jefuit si casa de bani a ostii pandurilor si a trimis banii soţiei sale la Câmpulung, fapt care denota cat de „revoluţionar” si „de patriot” era acesta. Pandurilor li s-a ascuns ca Tudor a fost omorât, de teama unei revolte a „adunării norodului”; au fost amagiti ca a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost răspândit zvonul ca a fost înlăturat datorita trădării.
Oastea lui Tudor, rămasa fara conducător, s-a retras spre Oltenia, reuşind sa treacă Oltul pe la Vultureşti. Mulţi panduri nu au vrut insa sa se subordoneze eteriştilor si au plecat spre casele lor.
Prima lupta cu trupele turceşti a fost dusa de pandurii lui Ioan Solomon, lăsat de Tudor comandant al trupelor din Oltenia. El primise o scrisoare de la Goleşti din partea lui Tudor, sa vina din Craiova spre Râmnicu Vâlcea pentru a face joncţiunea cu forţele principale care din Bucureşti. Fiind urmărit de turci, care invadaseră tara pe laCalafat, Solomon are o lupta cu aceştia la Zavideni (circa 10 km nord de Dragasani), insa este nevoit sa se retragă pentru a nu fi copleşit de superioritatea turcilor. Aflând ca Tudor a fost omorât de eterişti, Solomon a refuzat sa se unească cu aceştia si, lăsând pandurii sa plece prin păduri, spre satele lor, a trecut cu nume schimbat graniţa spre Transilvania.
Efectivul forţelor principale ale oastei pandurilor, apreciat la circa 4000 de oameni la trecerea Oltului, a angajat lupta cu forţele turceşti la 27 mai 1821. pentru a se masca locul de trecere a Oltului, a fost trimis un detaşament de 300 de panduri care sa retina si sa atragă forţele turceşti la Dragasani. Aceştia au trecut pe ascuns Oltul in noaptea de 27-28 mai si au ocupat casele din nordul Dragasanilor. Turcii, in număr de 3000, veniţi din Craiova in urmărirea pandurilor, au atacat micul detaşament prin viile de la marginea de nord a Dragasanilor. Erau 3000 împotriva a 300, insa pandurii s-au aparat cu îndârjire. Intre timp, grosul forţelor romaneşti au putut trece nestingherite Oltul, la Vultureşti. Turcii au avut 86 de morţi si 200 de raniti, iar pandurii 33 de morţi si 17 raniti. Seara, vitejii panduri s-au întors la grosul forţelor. A doua zi, 29 mai, are loc prima lupta a pandurilor cu turcii la Dragasani. Lupta a început printr-o şarja a calaretilor panduri asupra unei coloane otomane ce ieşise din Dragasani cu gândul, probabil, sa afle unde se afla oastea romaneasca. Atacul a ca un trăsnet; turcii luaţi prin surprindere se răspândesc in formaţie de lupta, insa sunt loviţi năprasnic cu securile si cu săbiile. O rup la goana înapoi spre Dragasani. Calaretii pandurilor, care-i urmăreau, sunt opriţi de focuri de arma din casa satrarului, aflata in apropierea mănăstirii. In ajutor vin si forţele principale ale pandurilor. Lupta continua cu schimburi de focuri pana la prânz. Era nevoie de artilerie pentru a fi dărâmate zidurile mănăstirii, insa cele doua mici tunuri pe care le mai aveau pandurii erau insuficiente. Turcii au folosit si doua case boiereşti fortificate. Muniţia fiind pe terminate, cu amărăciune in suflet, cu ura pe eteriştii care spuneau ca vor veni in urma si nu mai apăreau, cu blesteme la adresa lui Iordache, care oprise carurile cu muniţii si tunurile oştirii, pandurii se retrag spre nord.
La Dragasani a fost o victorie, insa nu a putut fi desavarsita, pandurii neavand muniţiile necesare. Nu au fost sustinuti nici de detaşamentul de arnauti calări ai serdarului Diamandi Giuvara, care trecuse prin apropiere. Dezamagiti, unii panduri s-au grupat la Râmnic. Eteriştii au mers pe drumul direct de la Piteşti spre Râmnicu Vâlcea. Aici vine si Ipsilanti din Targoviste, pe motiv ca nu putea face fata trupelor otomane conduse de Chehaia-bei. D. Macedonschi si Hagi Prodan s-au întâlnit la Râmnic cu Ipsilanti. Se plâng acestuia de Iordache si Farmache, care le luaseră muniţiile, si de G. Diamandi, care nu-i ajutase; altfel, turcii ar fi fost acum infranti. Fanariotul ii asculta, dar „nu-i aude”; probabil nu avea încredere nici in ei, căci a luat o măsura care i-a uluit. Sunt obligaţi sa dea comanda lui Iordache Olimpiotul. Astfel „erau rasplatiti” cei doi tradatori ai lui Tudor. Ei ii spun insa lui Iordache, sa aibă grija cum se poarta cu pandurii, căci intrase in urechile lor zvonul ca el (Iordache) „a fost pricina pierzaniei lui Tudor”. Alexandru Ipsilanti spera sa castige cu bani pe panduri, insa inimile acestor patrioţi adevarati nu puteau fi cumpărate cu arginti. Au preferat sa plece spre familiile lor, asteptand vremuri mai bune, sau sa se facă haiduci. Iată, deci, ca nici Adunarea norodului nu a vrut sa se subordoneze lui Alexandru Ipsilanti, aşa cum nu a dorit-o nici Tudor.
Acuzând pe panduri ca s-au retras de la Dragasani, „bine era sa mai fi ţinut poziţia” – spunea Ipsilanti -, acest îngâmfat fiu de fanariot a declarat căpeteniilor pandurilor; „Acum merg eu singur de a-i izbi pe vrajmasi cu tot trupul meu si a da sfarsit acestui război”. Faptul ca erau vorbe goale, de parada, se va vedea in a doua lupta de la Dragasani de la 7 iunie 1821, dintre eterişti si turci. Lupta eteriştilor, de la Dragasani, n-a fost nici pe departe o lupta eroica împotriva turcilor; ea reflectat lipsa de hotărâre a eteriştilor, slaba lor pregătire militară, spiritul aventurist si tradator al conducătorilor lor si chiar al lui Ipsilanti.
In ceea ce priveşte raportul de forte, cele eteriste erau mult superioare celor otomane; eteriştii aveau circa 7500 de oameni (după alte izvoare 10000), iar turcii numai 5000. După Chiriac Popescu, numărul turcilor era de 4000, după M. Cioranu, de 6000. Alături de eterişti au fost si circa 500 de panduri pedestri, conduşi de Ioan Oarca si 300 de calareti, comandaţi de Mihail Cioranu, fost aghiotant al lui Tudor.
Planul era ca sa fie atacate, cu o parte din forte, trupele turceşti din schiturile de la sud de Dragasani; Serbanesti, Stanesti, Strajesti si Mamul si flancurile, iar atacul principal sa se dea frontal, de către forţele conduse de Iordache si Caravia. Lupta a început-o batalionul sacru, format din 800 de mavrofori, urmat de arnauti husari si cazaci. Turcii au răspuns printr-un contraatac impetuos si au înconjurat batalionul sacru. In loc sa intervină cu energie, trupele lui Iordache si Caravia, la bătaia puştilor otomane, s-au retras in debandada. Întreaga oaste eterista era in pericol de a fi decimata, dar a intervenit detaşamentul căpitanului roman Oarca cu pandurii săi, caliti de la exerciţiile militare organizate de Tudor, care se opun miilor de turci, imbatati de succes ca doborâseră numeroşi eterişti. Furia cu care lovesc acum pandurii ii desmeticeste pe turci; aceştia se opresc din urmărirea gloatelor inspaimantate. Batalionul sacru al eteriştilor nu poate fi salvat. Majoritatea sunt taiati. Din 800 raman numai 120, care reuşesc sa-si facă culoar de salvare cu sabia. Din rândurile pandurilor, raman pe câmpul de lupta 48 morţi si raniti.
Neavand nici muniţie suficienta si nici un alt sprijin, micul detaşament de eroi ai lui Oarca se retrage in ziua următoare spre Râmnicu Vâlcea. Despre Iordache Olimpiotul, izvoarele spun ca la începutul luptei nu s-a găsit pe linia frontului, ci s-a dus, chipurile, sa întâmpine un detaşament întârziat, eschivându-se de la atac. S-ar fi întors si ar fi intervenit când a văzut groaznica măcelărie de către turci a eteriştilor, dar fara vreun rezultat. Caravia, celalalt conducător al eteriştilor si ucigaş al lui Tudor, a ordonat detaşamentului sau sa atace cu o zi înainte de data stabilita, pentru a culege singur laurii victoriei. Dar la riposta turcilor, a luat-o la fuga, dezertând de pe câmpul de lupta. Seful suprem al eteriştilor, Ipsilanti, care, aşa cum relatează martorul luptei, M. Cioranu, „făcea pe feldmareşalul”, „pe generalisimul”, era departe, undeva in spate, la 16 km distanta, in satul Bucsani una (comuna Ionesti) la nord de Dragasani, sa nu-l „ajungă vreo ghiulea sau vreun glonţ”. Aşa ştia el „sa izbească pe vrajmasi”, cu tot trupul sau.
Retras la Râmnic, Ipsilanti acuza pe comandanţi ca a fost trădat, „ca a pierdut toata muniţia si tunurile”, ca „arnautii n-au pofta de a sta la război” si fug la mirosul ierbii de puşca. Nefiind in stare sa stranga trupele si sa impună disciplina, sa organizeze din nou lupta sau rezistenta, Ipsilanti se retrage spre mănăstirea Cozia, cu gândul de a trece in Transilvania. Resturile oştirii merg după el si-i cer lefurile. Ipsilanti refuza sa le satisfacă dorinţa, acuzându-i ca au fugit de la Dragasani „fara măcar a deşerta un pistol asupra vrajmasilor”. Pentru a scăpa si a nu fi ucis, el nascoceste minciuna ca Austria a declarat război turcilor si ca trupele acesteia au intrat in Caineni. Librandi afirma ca noaptea, laşul conducător al Eteriei a ieşit pe ascuns din mănăstire si a trecut graniţa in Transilvania, obtinand cu însemnate sume de bani paşapoartele false de la autoritatile austriece. Fiind opriţi de austrieci la graniţa, cei doi vânzători ai lui Tudor, D. Macedonschi si Hagi Prodan, s-au îndreptat spre mănăstirea Tismana, unde se retrăseseră ramasitele oştirii pandurilor. Aici, pandurii, in frunte cu Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor, au cerut socoteala celor doi pentru faptele lor. Sunt arestaţi, bagati in fiare si chinuiţi 21 de zile, pana la sosirea turcilor. Li s-a dat drumul „doar in camasi”, cum ne informează Chiriac Popescu, si s-au refugiat prin Transilvania in Basarabia.
După cum ne spune Aricescu, pandurii care mai erau aici s-au risipit prin munţi si codri, „făcând vanatoare de turci, după sistemul haiducesc”. Resturile oştirii eteriste, urmărite de turci, au fost infrante la Sculeni si mănăstirea Secu din Moldova.
Revoluţia de la 1821, început al epocii moderne in istoria României, a dat o lovitura puternica orânduirii feudale si dominaţiei otomane asupra Tarilor Romane. Ea a avut un puternic răsunet asupra Moldovei si a Transilvaniei, unde masele aşteptau pe craiutul Tudorut „sa facă dreptate”. Deşi a fost infranta, revoluţia lui Tudor a avut unele rezultate pozitive. Poarta a fost obligata sa pună capăt regimului fanariot, aşa cum ceruse Tudor Vladimirescu si sa revină la domniile pământene. Revoluţia din 1821 a contribuit la dezvoltarea naţiunii romane si la creşterea spiritului revoluţionar al maselor populare. Ea va continua in deceniile următoare, culminând cu revoluţia din 1848-1849 din cele trei tari romaneşti.
Amintirea lui Tudor Vladimirescu a rămas in constiinta poporului nostru ca un exemplu de mare patriot, care a luptat pana la sacrificiul suprem pentru interesele naţionale si sociale ale romanilor.
Bibliografie:
Liviu Lazăr, Viorel Lupu:„Istoria romanilor”
Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan
Cimpeanu:„Istoria antica si medie a României”
Nicolae Bardeanu: „Pentru glia strabuna” (Din luptele romanilor)
.png)
Flag of Tudor Vladimirescu's Revolution (original, 1821)
.png)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu