Tudor Vornicu (29 ianuarie 1926 – 2 aprilie 1989) - ziarist şi om de televiziune. Născut la Angheleşti, Vrancea. Redactor-şef Programe TVR. Realizator al emisiunilor "Studio N", "De la A la ... infinit", "Mozaic duminical", "Fotograme din realitate".
BIOGRAFIE ● Povestea unui om care a făcut istorie în televiziune
Tudor Vornicu, un nume de care istoria TVR este legată fără drept de tăgadă, s-a născut în 1926, exact în anul în care John Logie Baird inventa televizorul. Semn al destinului am putea spune, lucru care reiese şi din cartea biografică închinată marelui om de televiziune de scriitoarea Annie Muscă.
De fel din ţinuturile Vrancei, autoarea a văzut lumina zilei pe meleagurile unde s-a întrupat şi Tudor Vornicu, omul care a fascinat-o încă din copilărie, pe cînd petrecea "reveioanele" în faţa televizorului. Nu a avut onoarea să-l cunoască personal, însă a găsit de cuviinţă să-şi declare admiraţia faţă de geniul lui în paginile unui volum care îi cinsteşte memoria şi îl readuce în amintirea celor care l-au uitat. Annie Muscă a mers în pelerinaj, a păşit pe urmele lăsate în viaţă de Tudor Vornicu, a vorbit cu cei care i-au fost aproape, a dibuit poveşti despre bunici şi străbunici, a regăsit iubirile şi s-a luptat cu nepăsarea unor oameni care aveau măcar datoria să facă mai mult. Puţini ştiu poate, vornicul Tudor, provenit din Angheleştii Vrancei, avea rădăcini în Piemont, una dintre cele mai bogate regiuni din nord-vestul Italiei, prin intermediul bunicului din partea mamei, Guido Gianetti. Bunicul, la rîndul său, este descendentul unei familii însemnate: mama, contesă austriacă, tatăl, fiul unor nobili italieni. Călător pasionat, Guido ajunge în 1986 împreună cu soţia pe meleaguri româneşti, unde se stabileşte la invitaţia prinţesei Mavrocordat. Astfel, Tudor s-a ivit din miezul acestui interesant melanj cultural, motiv pentru care în familia Vornicu se vorbea în italiană, franceză şi română cu egală uşurinţă.
ÎNDRĂGOSTIT DE SPORT. Tudor Vornicu rămîne pentru mulţi unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi comentatori şi ziarişti sportivi. A fost crainic sportiv la Radio şi gazetar la Sportul Popular. De altfel, prima lui soţie, Ella Şoş, a fost campioană la aruncarea discului, s-a numărat printre primele trei săritoare la înălţime între 1950 şi 1956 şi a fost prezentă pe podium de nu mai puţin de 15 ori. Ambiţia şi pasiunea pentru gazetărie (lucrează şi ca redactor la Scînteia), dar şi norocul de a vorbi cursiv italiana şi franceza îl recomandă pentru postul de corespondent Agerpress, astfel că în 1960 ajunge în Oraşul Luminilor. Stabilit la Paris, Vornicu ia parte la momente istorice: este de faţă cînd Charles de Gaulle devine al 18-lea preşedinte francez, merge corespondent în Spania după încheierea războiului civil, ia parte la procesul lui Adolf Eichman, iar în 1960, cînd Nikita Hrusciov, succesorul lui Stalin, vizitează Parisul, relatează de la faţa locului. Apropierea de mai-marii regimului comunist, printre care Gheorghiu-Dej, aruncă asupra lui suspiciunea colaborării cu serviciile secrete, ipoteză niciodată dovedită. "Tudor nu a făcut poliţie politică, el a avut de îndeplinit doar cîteva misiuni", vine Octavian Sava în apărarea prietenului trecut în nefiinţă. Tudor Vornicu descoperă mirajul televiziunii în Franţa, o dată cu iubirea pentru cea care îi va deveni cea de-a doua soţie, actriţa Lucia Radu. Întîlnirea cu Leon Zitrone, care a marcat la rîndul lui generaţii de telespectatori francezi, i-a insuflat lui Tudor Vornicu dragostea pentru "sticlă". A devorat programele de tip variete, magazinele culturale şi de divertisment, acolo s-a şcolit pentru ceea ce avea să vină.
Înainte de a părăsi Franţa, dragostea se reaprinde în sufletul tînărului bărbat, care divorţează şi se recăsătoreşte pentru a treia şi ultima oară cu Mariana Vasilescu, femeia care îi va dărui doi copii, pe Smaranda şi pe Bogdan.
ŞERIFUL DE LA TVR. Întors în România, după cinci ani de absenţă, Vornicu pune în aplicare ceea ce a învăţat în pribegie şi aduce românilor divertismentul de calitate, nu înainte de a "întîrzia" o vreme ca şef la redacţia Actualităţi a TVR, pînă la reorientarea către Divertisment, unde este numit director de programe. De-a lungul timpului s-a discutat mult despre calităţile profesionale ale lui Vornicu. Unii l-au considerat un as al gazetăriei, alţii spun că adevărata chemare a fost televiziunea. "Eu cred mai puţin în talent şi foarte mult în munca încăpăţînată", spunea Vornicu într-un interviu, iar Şefu’, sau Şeriful, cum era numit de angajaţii televiziunii, îşi aduc aminte de îndemnurile "Pune osu’!" sau "Sînge pe pereţi!" venite din partea celui care îi certa, îi lăuda, îi învăţa meserie. Nicu Constantin, Mirabela Dauer, Corina Chiriac rememorează cu nostalgie Revelioanele la care au participat ani de-a rîndul sub îndrumarea lui Vornicu. Revelioane de care, cu siguranţă, mulţi dintre noi îşi aduc şi acum aminte, dar şi de emisiuni ca "Album duminical", "Post Meridian", "Punct". "Contrapunct", "Gala Desenului Animat", "Metamorfoze", "Cum vă place?", "Parada duetelor" şi multe altele, realizate sub bagheta lui Tudor Vornicu.
Merită amintită, de asemenea, munca depusă din poziţia de director coordonator la realizarea Festivalului Cerbul de Aur, care debutează în anul 1968. În timp, TVR a devenit sinonim cu numele lui Vornicu în formula Tudor Vornicu şi Restul, consfinţită de oamenii care au lucrat cu el şi i-au recunoscut talentul.
Răpus de boală
Tudor Vornicu pleacă dintre noi în aprilie 1989, cu cîteva luni înainte ca istoria să scrie o filă importantă în cartea românilor, o dată cu Revoluţia din decembrie. Boala a învins în cele din urmă bărbatul puternic şi încăpăţînat, care nu a lăsat să se vadă suferinţa care îl măcina de ani de zile. Mulţi se întreabă cum ar fi arătat azi televiziunea, dacă Tudor Vornicu ar fi participat la schimbările uriaşe petrecute în ea după căderea regimului Ceauşescu. O întrebare fără răspuns. În urma lui Tudor Vornicu au rămas însă prietenii, colaboratorii, cei care l-au ştiut, l-au iubit şi şi-au amintit cu drag de el pentru demersul lui Annie Muscă. Sanda Ţăranu, Irina Margareta Nistor, Cristian Ţopescu, Mircea Albulescu, Dan Mihăescu, Octavian Sava, Ileana Pop, Valeriu Lazarov se numără printre cei care au creionat tot atîtea portrete celui care a fost Tudor Vornicu. La TVR există un studio care îi poartă numele, în numele lui se acordă un premiu pentru umor, dar şi un altul oferit de Asociaţia Presei Sportive celor mai buni realizatori de emisiuni de profil, se dispută Cupa "Tudor Vornicu" la turneul de fotbal în sală, iar Casa de Cultură din Adjud a primit recent, la 16 aprilie, numele de Tudor Vornicu. Pare mult, însă ca de cele mai multe ori în viaţă aparenţele înşală.
Tudor Vornicu: "Ăştia spun că inima îmi bălteşte în sânge"
Acestea sunt ultimele cuvinte pe care teleastul Tudor Vornicu i le spunea realizatorului de televiziune Octavian Sava în noaptea dinaintea morţii.
La 63 de ani, după o viaţă dedicată muncii în televiziune, Vornicu se stingea văzând cum fiecare dintre emisiunile sau programele pe care le-a adus pe micul ecran de-a lungul anilor este dată pe mâna altora. Avea să închidă ochii pentru totdeauna la 2 aprilie 1989, răpus de inimă rea, după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut. "În '89 i se luaseră aproape toate emisiunile, «De la A la... Infinit», emisiunile de sâmbăta seara, programe pe care el le realiza. Se pare că Elena Ceauşescu nu-l plăcea. Avea mult prea multă popularitate. Pentru că nu era o glumă atunci când se spunea că TVR înseamnă Tudor Vornicu şi Restul", spune Sava.
Părerea proastă care s-a format despre el în ultima parte a vieţii a fost construită şi de oamenii din interiorul televiziunii, care îl doreau plecat. Iubit sau invidiat, despre
Tudor Vornicu, poreclit Mon Colonel, s-a vorbit întotdeauna ca despre un apropiat al Serviciilor Secrete. Perioada în care a fost ataşat cultural la Ambasada României în Franţa şi corespondent pentru Scînteia şi Agerpres este una dintre cele mai controversate din viaţa sa din acest punct de vedere.
Cea de-a doua soţie a lui Vornicu, Lucia Radu, care i-a fost alături în anii în care a lucrat la Paris, povesteşte că şi-a dat seama că Tudor avea de îndeplinit anumite misiuni. "Înainte să plecăm în Franţa, a venit la mine un domn de la Ministerul de Externe şi, oarecum, mi-a făcut instructajul. Eram singură acasă şi mi-a spus: «Uite ce este, tovarăşa Vornicu. Sunt anumite lucruri pe care dumneata nu le ştii şi pe care nu o să le ştii niciodată, dar eu trebuie să-ţi vorbesc despre anumite lucruri pe care trebuie să le faci sau să nu le faci. În primul rând, să nu-l întrebi niciodată pe Vornicu ce face. Dacă este supărat, lasă-l să fie supărat. Nu-l enerva. Vrea să taci, taci. Vrea să taci două ore ca să scrie, fă-o. Trebuie să te comporţi ca un înger păzitor. Să-l protejezi, să nu-l forţezi. Are o responsabilitate prea mare, iar soţia trebuie să fie cea care îi asigură confortul». Nu am discutat cu fostul meu soţ problema aceasta, a colaborării cu Securitatea. Nici el nu a vorbit cu mine vreodată despre acest lucru. Mai ales că domnul respectiv mi-a spus de la bun început să nu-l întreb nimic. Nici când vine de undeva, nici când pleacă. Şi aşa am făcut. Bineînţeles, mi-am dat seama că avea anumite sarcini de îndeplinit. Importanţa lui, în proporţie de 90%, a fost de ziarist.Despre cât de importantă a fost cealaltă parte a activităţii sale, de 10%, nu am ştiut niciodată."
Octavian Sava povesteşte că prietenul său i-a mărturisit anumite lucruri legate de misiunile care i se încredinţau, dar este convins că nu a făcut poliţie politică. "Vornicu nu a fost ceea ce înţelegem noi acum prin securist. El a fost trimis la procesul lui Eichmann, în '61. A stat vreo şase luni în Israel, ca reprezentant al presei. Dar nici o notă trimisă de el nu a apărut în vreun ziar din România în acest timp. Şi asta pentru că era trimis acolo ca să afle din timp dacă România este implicată în vreun fel în povestea asta cu Eichmann. Chiar Vornicu mi-a mărturisit la un moment dat că se încurcase cu o traducătoare de acolo şi că obţinea înaintea tuturor textele şi comunica în ţară ce se întâmpla.
Tot legat de misiunile pe care le avea de îndeplinit, pe vremea când locuia la Paris, Tudor Vornicu a trebuit la un moment dat să-i însoţească pe soţii Ceauşescu într-o vizită în Capitala Franţei. Mi-a povestit că Nicolae Ceauşescu nu a fost interesat de partea culturală şi a ales să viziteze o fermă, în vreme ce ea a acceptat să meargă la Luvru, dar fără să fi fost impresionată în vreun fel de ce a văzut. Vornicu a făcut drumuri şi în Spania, în timp ce era stabilit în Franţa. Pleca să-i ducă scrisori lui Santiago Carillo, şeful Partidului Comunist, personaj urmărit de Franco la acel moment. Sunt convins că în afară de activitatea aceasta pe plan extern, în legătură cu lucruri importante pentru ţară la momentul respectiv, Vornicu nu era omul care să facă turnătorii."
Octavian Sava a fost nevoit să plece din ţară chiar înaintea morţii lui Vornicu. După multe eforturi prin care a încercat să-i convingă pe securişti că va reveni în ţară după vizita pe care dorea să i-o facă fiicei sale în Canada, Octavian Sava a fost obligat să iasă la pensie. "Voiam să-mi vizitez copilul şi chiar dacă oferisem toate garanţiile că mă voi întoarce în ţară, nu au acceptat să-mi dea drumul până nu am ieşit la pensie. În seara dinaintea morţii i-am dat telefon lui Vornicu. Aveam numărul de telefon din rezerva lui de la Spitalul Fundeni. Se simţea foarte rău. Ultimele cuvinte pe care mi le-a zis au fost: «Ăştia spun că inima îmi bălteşte în sânge». Dimineaţă am fost trezit de un telefon şi mi s-a spus că a murit Tudor. Şi încă ceva. Nu cred că fac rău cuiva dacă povestesc acum, dar el avea o iubită în America. Iar ea a simţit că va muri cu ceva timp înainte. Nu cred în astfel de lucruri, dar aşa s-a întâmplat", povesteşte realizatorul.
În rezerva de la Spitalul Fundeni, Vornicu era internat împreună cu un arab, dezvăluie Emil Lucaci, omul de încredere al teleastului. Colegul de rezervă era destul de important, avea legături cu ambasada, aşa că era păzit de doi miliţieni înarmaţi. Nu era o companie prea plăcută şi, spre mirarea lui Emil Lucaci, arabul dormea cu arma sub cap. "Nu ştiu exact de ce era internat acolo, dar bea whisky şi asculta muzică. Tudor Vornicu nu era prea încântat. Eu mergeam la el aproape în fiecare zi cu o mapă cu acte pe care trebuia să le semneze, pentru că nu a lăsat munca până în ultimul moment."
Despre celălalt pacient internat împreună cu Vornicu vorbeşte şi fratele regretatului teleast, Sergiu Vornicu, în biografia scrisă de jurnalista Annie Muscă. Aceasta a rămas convinsă că moartea fratelui său a fost legată, cumva, de compania dubioasă de care a avut parte în ultimele zile de viaţă.
Irina Margareta Nistor se numără printre cei care îl admirau pe Vornicu. Criticul de film îşi aduce aminte că prima oară l-a întâlnit faţă în faţă pe omul pe care spera să-l cunoască, într-un lift, în clădirea TVR: "Mi s-a părut extraordinar pentru că până atunci nu-l ştiam şi îl admiram de la distanţă, de la televizor. El a fost primul care mi-a încredinţat o rubrică în emisiunea sa,«La sfârşit de săptămână», un portret Simone Signoret". Criticul de film îşi aduce aminte de el ca de şeful ideal, dispus să împărtăşească tot ce ştie şi să-ţi dea mână liberă: "Era un profesionist impecabil, inclusiv în privinţa filmelor, gata să te susţină, să-ţi ia apărarea, ceea ce într-o epocă de laşitate era şi mai de preţ".
La 63 de ani, problemele cu inima pe care Vornicu le avea se agravaseră. Se tratase inclusiv la doctorii din Baia Mare, dar prefera să nu vorbească despre suferinţa care îl apăsa. Pe la începutul lui martie şi-a făcut o serie de analize la Fundeni, pentru ca spre sfârşitul lunii să revină în spital, unde va rămâne până în ultima zi a vieţii sale.
"Când am auzit că se internează, l-am întrebat dacă are probleme, mi-a spus că îşi face un control medical, ca tot omul. Nu voia să fie vizitat la spital. Singurul care a reuşit să-l vadă a fost Octavian Sava. Dacă îl întrebam cum se simte, îmi zicea că e mai bine şi că o să se întoarcă la serviciu în curând. Nu a fost să fie. Televiziunea a fost viaţa lui până la sfârşit. Şi pe patul de suferinţă mă suna de trei-patru ori pe zi ca să mă întrebe ce se întâmplă la serviciu, cine a sunat, să-mi amintească ce filmări avem. Ţinea totul în mână, nu avea linişte dacă nu se interesa, dacă nu ştia ce se petrece la birou", îşi aduce aminte cu tristeţe şi Katy Vasiu, secretara lui Vornicu.
Aparent mereu neobosit, Tudor Vornicu pierdea nopţi în şir muncind la emisiunile pe care tot el le pusese pe picioare. Nu avea stare, iar pregătirea programelor de Revelion îl secau de puteri. "Pentru el nu exista cuvântul imposibil. Ne spunea «Pe cai!» şi treceam la treabă. La programele complexe, cum erau cele de Revelion, stătea nopţi întregi la serviciu, pentru că se montau emisiunile. De multe ori îi spuneam să se ducă acasă, să doarmă, să se mai odihnească. Refuza de fiecare dată. La fel de adevărat este însă faptul că dacă nu ar fi existat el să ne împingă de la spate, multe dintre emisiunile care au făcut istorie nu s-ar fi realizat", spune Octavian Sava.
Despre colaborarea lui Tudor Vornicu cu Securitatea vorbeşte şi crainica Cristiana Bota, convinsă că omul pe care l-a admirat nu a făcut rău nimănui, chiar dacă ar fi lucrat pentru Serviciul de informaţii. "Se spunea, într-adevăr, despre Vornicu că ar fi colaborat cu Securitatea. Poate că a fost aşa, dar nu a făcut rău nimănui, niciodată. Venea în studiouri cu chipul lui de actor de cinema (de altfel, semăna uluitor cu Lino Ventura) şi ne mobiliza la eforturi deosebite cu expresia «Pe cai, copii!». Şi se muncea pe rupte, ştiind că rezulta un lucru de excepţie care purta semnătura Vornicu. Părea dur, dar se putea citi în sufletul lui."
A fost înmormântat la Cimitirul Bellu la 5 aprilie, ora 12:00. Iniţial, trebuia ca înmormântarea să fie la 13:00, dar a venit o directivă de sus să se facă mai devreme. Se temeau că o să se calce lumea în picioare la cimitir. "A fost nebunie. Gemea cimitirul de oameni. Erau înghesuiţi de la capelă şi până la ieşirea din cimitir. Au venit toţi. Colegi, colaboratori, personalităţi din toate domeniile, artişti cu care a lucrat. Au venit din toate colţurile ţării ca să-i fie alături pe ultimul drum. Nu ştiu dacă au fost şi oameni ai Securităţii de faţă, aşa cum s-a vorbit, dar este posibil", îşi aminteşte ziua de 5 aprilie secretara, doamna Vasiu.
Irina Nistor a sperat ca moartea lui Vornicu să fie doar un zvon răspândit de profesionişti: "La înmormântare a fost enorm de multă lume, fiica lui, care aştepta un copil, femei frumoase care plângeau de ţi se rupea inima, echipa lui, tulburată la maximum, şi un tânăr foarte ingenios care a dat cu oţet florile de pe nenumăratele coroane ca să nu fie furate. Liliecii erau înfloriţi. Era floarea lui preferată".
„Careul de Asi” al T.V.R (stanga): Cristian Topescu, Emanuel Valeriu, Tudor Vornicu si Aristide Buhoiu
Prima biografie autorizată dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu a fost lansată in aprilie 2008 la Adjud, în cadrul manifestărilor organizate cu ocazia împlinirii a 575 de ani de atestare documentară a oraşului de pe Trotuş.
.JPG)
« Supărată ca nu mai găseam acel divertisment de bun gust, de pe timpurile cand Amza Pellea sau Toma Caragiu trăiau, nu mai existau interviurile pe care Tudor Vornicu le realiza, atunci dintr-o nostalgie si dintr-o revoltă, m-am pus pe treabă. A fost o muncă titanică şi în acelaşi timp plină de satisfacţii. Am întalnit oameni adevăraţi, oameni valorosi, din spaţiul mass-media românesc.»
TUDOR CARANFIL
« Cartea este pusă în scenă în mod dramatic, este excelentă, este scrisă cuceritor, mie mi-a fost greu să o las din mână câteva seri la rând. O felicit pe autoare şi îi sunt recunoscător pentru că, atât timp cât am citit-o, m-a eliberat de vreo două-trei decenii, m-am regăsit ceva mai tânăr.»
« Cartea este pusă în scenă în mod dramatic, este excelentă, este scrisă cuceritor, mie mi-a fost greu să o las din mână câteva seri la rând. O felicit pe autoare şi îi sunt recunoscător pentru că, atât timp cât am citit-o, m-a eliberat de vreo două-trei decenii, m-am regăsit ceva mai tânăr.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu