Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 Bucureşti- d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare franceză de origine română, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze.
S-a născut la Bucureşti într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o foarte veche şi vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu ("Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară"; "Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei"). Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte. ("Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri"). Primeşte o educaţie aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în ţară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franţa, unde se distinge în viaţa literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză.În anul 1925 a fost primită membră a Academiei Române. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu.
Povestea de dragoste
Coboratoare din nobila stirpe a boierilor ce il daduse tarii si literaturii pe Ienachita Vacarescu, Elena venise pe lume in 1864, in Bucuresti, in casele situate undeva in zona Dealului Mitropoliei. Copilaria si-o petrecuse intre mosia bunicilor de la Falcoi, pe malul drept al Oltului, si Vacarestii din Dambovita. Studiaza la Paris, urmeaza cursuri de filosofie, estetica si istorie in cadrul faimoasei Universitati Sorbona si isi desavarseste arta poetica, spre care dovedea aplecare, cu celebrul Sully Prudhomme, debutand ca poeta in 1886. In 1888 revine in tara si este invitata sa faca parte din suita Reginei Elisabeta, ca domnisoara de onoare. Neconsolata dupa moartea fiicei Marioara, tragedie ce-i va marca intreaga existenta, Regina, ea insasi mare iubitoare de frumos si cuvant, cunoscuta in literatura sub pseudonimul de Carmen Sylva, isi va revarsa afectiunea asupra Elenei. Cele doua devin tot mai apropiate, mai ales in contextul in care Elena incurajeaza incercarile disperate ale Reginei de a lua contact cu spiritul fetei sale disparute, sedintele lor de spiritism devenind bine-cunoscute la Curtea Regala. Ferdinand vede in Elena - care nu era o frumusete ravasitoare, dar avea acel "nu stiu cei al femeii tinere, cultivate, rafinate, misterioase - fiinta care i-ar putea oferi dragostea visata si i-ar intelege nelinistile. "Aiasta nu se poate, Maiestate!i Binecuvantati de Elisabeta, Ferdinand si Elena isi traiesc dragostea si chiar se logodesc in secret. Iar daca lucrurile ar fi evoluat conform dorintelor celor trei, poate ca Romania ar fi avut-o pe Elena Vacarescu regina, in locul Mariei de Edinburgh, sau poate ca Ferdinand nu ar mai fi ajuns rege, preferand sa renunte la tron, cum va face mai tarziu - doar pentru un timp, ce-i drept -Carol al II-lea, fiul sau. Taina relatiei celor doi a fost insa deconspirata si a ajuns la urechile lui Carol I si ale Cabinetului de Ministri, condus in acea vreme de Lascar Catargiu. Amanuntele intime ale iubirii tinerilor, notate de Regina in jurnalul sau privat, au fost copiate de una dintre cameristele sale. Asa au ajuns nu doar la Regele Carol I, ci si in presa romaneasca, fiind preluate apoi de publicatiile europene. Un intreg scandal, cu conotatii internationale, se declansase. Eforturile Reginei de a ocroti dragostea celor doi esuase, la aceasta contribuind si atitudinea transanta a primului-ministru Lascar Catargiu, care, in fata fanteziilor privind o posibila casatorie a indragostitilor, a spus fara ezitare, in dulcele grai moldovenesc: "Aiasta nu se poate, Maiestate!i. Si nu se putea, pentru ca statutul Casei Regale nu admitea o casatorie lui Ferdinand decat cu o femeie apartinand unei case domnitoare din Europa. Dragostea lui Ferdinand si a Elenei era retezata brusc si dureros.
Elena a fost pur si simplu exilata in Franta, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen amenintand cu sinuciderea si insasi regina Elisabeta a fost trimisa, drept pedeapsa, la resedinta familiei sale din Neuwied. Prima femeie primita in Academie La scurt timp dupa stoparea idilei, Ferdinand se va casatori, in decembrie 1892, cu Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, dar si a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei, urmand sa-si asume, cu demnitate, dupa cum o vor arata anii, dificila misiune de rege al Romaniei, intre1914 si 1927. Stabilita la Paris, Elena Vacarescu va deveni o figura marcanta a culturii romanesti si franceze, salonul ei literar cunoscand gloria unor nume precum Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle. Va scrie numeroase volume de poezii, proza, memorialistica si culegeri de literatura populara romaneasca. Notorietatea de care ajunge sa se bucure o face sa devina membru al delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris, ce a urmat Primului Razboi Mondial, apoi al comitetului de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuala din cadrul Societatii Natiunilor, viitoarea ONU. In 1925 este primita in randurile Academiei Romane, fiind prima femeie care beneficiaza de aceasta onoare, iar doi ani mai tarziu va fi rasplatita si cu Legiunea de Onoare de catre presedintele Frantei. Cu toate ca a fost suspectata de ambitia de a deveni regina cu orice pret, interpretandu-se astfel acceptarea iubirii sincere a lui Ferdinand, timpul a demonstrat ca a fost mai mult decat atat. Elena Vacarescu va muri in 1947, fara a se fi casatorit vreodata, iar corespondenta cu Ferdinand a continuat - chiar si dupa despartirea lor - aproape pe toata perioada vietii acestuia. In 1959, osemintele Elenei au fost aduse in Romania, unde au fost reinhumate in cripta familiei Vacarescu din Cimitirul Bellu. Adica acasa, asa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina Romaniei.Sursa:revistafelicia.ro
Ion Stăvăruş
"Deocamdată în linie directă din spiţa glorioasă a Văcăreştilor - poeţi (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat şirul strămoşilor care au răspuns, cu pana şi inima, celebrului Testament al lui Ienăchiţă. Prin opera literară cât şi prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste şi cu ambiţie, de la vârsta adolescenţei la octogenat, în slujba culturii române şi afirmării spiritului naţional dincolo de meridianul locului."
"Deocamdată în linie directă din spiţa glorioasă a Văcăreştilor - poeţi (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat şirul strămoşilor care au răspuns, cu pana şi inima, celebrului Testament al lui Ienăchiţă. Prin opera literară cât şi prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste şi cu ambiţie, de la vârsta adolescenţei la octogenat, în slujba culturii române şi afirmării spiritului naţional dincolo de meridianul locului."
Opera
Versuri originale
Chants d'Aurore (Cântecele zorilor) (1886)
L'âme sereine (Cu inima senină) (1896)
Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903)
Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908)
La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914)
[modificare]Prelucrări folclorice
Le Rhapsode de la Dâmbovița (Rapsodul Dâmboviței) (1889)
Nuits d'Orient (Nopți orientale) (1907)
Dans l'or du soir (În auriul înserării) (1927)
Romane
Amor vincit (Amorul învinge) (1908)
Le Sortilége (Vraja) (1911)
[modificare]Memorialistică
Memorial sur le mode mineur (Memorial la modul minor) (1946)
Le Roman de ma vie (Romanul vieții mele)
Teatru
Stana (1904)
Pe urma dragostei (1985)
Ediții românești
Scrieri alese; Țara mea (1977)
Memorii (1989)
Hoinari în țara zânelor (1991)
Aprecieri critice
Nicolae Iorga
"Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi."
Camil Petrescu
"N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi."
Șerban Cioculescu
"Așa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi, cum de-a-ncăput în el țara întreagă, ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă."
Ion Stăvăruș
"Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor - poeți (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului."
Elena Vacarescu - Dragoste eterna
Eu te-am iubit întotdeauna. Din linistitul început
Si pâna-n ceasul de acuma, mai sumbru si mai învrajbit,
Ca un refren ce te subjuga, si-l tot repeti desi-i stiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dainuit.
Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapa
Si pana-n viitor când timpul, nepasator, victorios,
Îsi va goli clepsidra toata, la cea din urma-a mea etapa,
În inima îmi va ramâne amorul nostru luminos.
Iar mai departe, sub tarâna, în care trupu-o sa coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau sa te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor calca cenusa cu inima nepasatoare,
De-or fi pe nume sa te cheme, sub pasi ma vor simti vibrând.
Elena Vacarescu - Sonet
Ce nazuiesc în tine sa aflu nu-i betie,
Nici potolirea vreunui dor greu, nesabuit.
Vezi, mâna mea nu arde cand mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ti-a simtit.
Eu nu stiu daca bolta-i de-azur sau plumburie,
Caci ochii-mi mângâierea din ochii-ti n-au cersit ;
Dar inima-mi, în preajma-ti e-n dulce lenevie,
De parca tot ce-odata dorise s-a-mplinit.
Neindoios, multi poate cerca-vor sa citeasca
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire si-ncântari,
Ducându-i, lin, de mâna, pe dulci si verzi carari.
Ci eu, calmu-ti zâmbet, as prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, sa-mi mijeasca !
Elena Vacarescu - Rugaciune
Tu-arunci sclipiri de soare pe sesuri si coline,
Spre coastele în floare apleci copaci strabuni,
Si marile le legeni ca niste cupe pline
În ritmul fara stavili al marilor furtuni.
O, tu, ce-n cupa goala mai vezi înca lucind
Cel mai amar din plânsul ce l-as fi plâns vreodata,
Îti dau inima-ntreaga s-o umpli mai curând,
E larga si adânca si vesnic însetata.
Îi trebuie putere si pace si lumina.
Sa pui în ea apusuri cu mari sperante-n ele,
Si zori saltând pleoapa cu raza lor senina,
Si proaspata racoare a serii din vâlcele.
Si astre gânditoare, si cerurile toate
În inima aceasta cu-abisuri sa se-afunde,
Si ea s-adoarma-n cânturi supreme, avântate,
Ce leagana toti sorii prin spatiale unde.
Când va fi plina, Doamne, de ale tale glorii,
Ea va vedea zâmbindu-i în treacat o durere,
Si peste stralucirea din clipe iluzorii,
Se va-mbata de-o calma, puternica tacere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu