1828 - S-a născut scriitoarea Elena Ghica, cunoscută sub numele de Dora D'Istria (m.1888).
Fiica lui Mihai Ghica şi a Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G.G. Papadopol, un copil minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842 – 1946, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin. În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1956) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.
Elena Ghica
a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în 1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi locaţii. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d'après les chants populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, Les femmes en Orient, în 1863, Des femmes par un femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei, Albanezii în România. Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX (Florenţa, 1872), La poésie des Ottomans, (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost publicate în România, în 1876 – 1877, în vol. Operile principesei Dora d'Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.A colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du Danube» (Bruxelles), «Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel), «Nouvelle Pandore d’Athènes», «Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina. A fost cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.
În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”, afirma ea.
După moarte, cenuşa i-a fost depusă la Cimitirul „Trespiana” din Florenţa. Prin testament, averea a fost lăsată Primăriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cărţile rare, pinacotecii şi bibliotecii municipale din Florenţa. „Prin opera ei a ridicat atât de sus numele pe care i l-a dat tatăl ei şi a cinstit patria care i-a dat leagăn” (Paolo Mantagazza).Sursa
Debutul ei literar are loc în 1855, cu lucrarea asupra căreia vom insista în cele ce urmează: La vie monastique dans l’Église orientale (Brussels, 1855; 2. Ed., Paris, 1858). A urmat La Suisse allemande (Geneva, 1856; 2. Ed., Zürich, 1860), o descriere în spirit romantic a ţării şi a poporului elveţian, în care autoarea îşi relatează, de asemenea, propriile experienţe în domeniul alpinismului. De altfel, Elena Ghica este prima femeie din lume care escaladează Mont Blanc, la 1 iunie 1960.
Următoarele volume, Les femmes en Orient (Zürich, 1859) şi Des femmes, par une femme (Brussels, 1869), se ocupă de situaţia femeii în Levant, respectiv în vestul Europei, militând pentru egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei.
După romanticul volum dedicat lacurilor din Elveţia (Au bord des lacs helvétiques, Geneva, 1861), Dora d’Istria se îndreaptă spre lumea balcanică, scriind o istorie a albanezilor în România (Gli Albanesi in Rumenia, Firenze, 1873), în care reconstituie istoria propriei familii, de origine albaneză, un volum dedicat poeziei otomane (La poésie des Ottomans, Paris, 1877) şi o carte întitulată Excursions en Rouméllie et en Morée , (Zürich, 1863), în care face elogiul civilizaţiei vechii Elade, subliniind rolul civilizator pe care aceasta l-a avut pentru Europa.
Pe lângă aceste volume, principesa a publicat numeroase scrieri literare, istorice, cu caracter politic, social sau religios în reviste de prestigiu din întreaga lume. Pentru meritele ei, a fost onorată cu numeroase distincţii de cel mai înalt nivel. Elena Ghica a trecut la cele veşnice la 17 noiembrie 1888, la Florenţa, rămânând în istorie drept una dintre cele mai cunoscute şi preţuite personalităţi româneşti pe plan mondial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Occident versus Orient
Scrierile Dorei d’Istria au impresionat prin frumuseţea şi eleganţa compoziţiei, prin vastele cunoştinţe demonstrate de autoare în domenii foarte variate ale culturii şi ştiinţei dar, mai ales, prin forţa cu care principesa îşi apără punctele de vedere. Elena Ghica a fost considerată o „cosmopolită“, datorită modului în care se mişcă în diverse spaţii culturale, însă ea a fost o susţinătoare ferventă a civilizaţiei moderne occidentale, cu puternice convingeri liberale în ceea ce priveşte chestiunile politice şi religioase. Mai mult, ea a considerat de datoria ei să promoveze aceste valori „Orientului“, în care, în acea perioadă, era inclus şi spaţiul românesc.
Din această perspectivă, principesa Ghica se înscrie în numeroasa serie de intelectuali români care se formează în Occident şi care constată distanţa dintre „lumea civilizată“ a Apusului şi starea jalnică de lucruri din părţile noastre. Încercând să identifice cauzele înapoierii româneşti, aceşti intelectuali stabilesc că totul se datorează ataşării spaţiului românesc la lumea otomană, la Levant, o lume care, prin valorile pe care le promovează, este incapabilă să se dezvolte în spirit modern.
Prin comparaţie cu Occidentul, activ, întreprinzător, atent la cetăţean, care încearcă să rezolve problemele oamenilor în istorie, aici şi acum, Orientul este contemplativ, lipsit de preocupare pentru o viaţă politică activă în spirit liberal, nu preţuieşte cetăţeanul, lasă lucrurile să se petreacă de la sine, singura soluţie de salvare a indivizilor fiind boicotul istoriei şi recursul la procedee „mistice“.
Evident, aceste (non)valori sunt inutilizabile poporului român pentru a se ridica pe o treaptă superioară de civilizaţie. Unica opţiune a românilor era, prin urmare, de a întoarce spatele „răsăritului“ şi a se integra, din toate punctele de vedere, Occidentului.
Printre instituţiile considerate cele mai reprezentative pentru spiritul „oriental“ erau incluse la loc de cinste mănăstirile. Tocmai de aceea, principesa Elena Ghica, în lupta ei cu „orientalismul“, a socotit de cuviinţă să scrie lucrarea, deja citată, La vie monastique dans l’Église orientale.
„Pericolul“ monahismului
În prefaţa cărţii, autoarea ţine să arate că demersul ei nu are doar un caracter „etnografic“, de a prezenta Occidentului aspecte dintr-un spaţiu exotic, în spiritul acelor relatări de călătorie de care librăriile erau pline în acea perioadă. O deosebire faţă de alţi autori, originari din Occident, este faptul că principesa Elena Ghica construieşte un spaţiu cultural creştin comun, din care fac parte deopotrivă Orientul ortodox şi Occidentul catolic şi protestant. În acest spaţiu al creştinătăţii bântuie, în opinia principesei, o „maladie“, cea a monahismului. Această „maladie“ s-a menţinut recurentă în Orient, în timp ce în Occident, la un moment dat, s-a încercat combaterea ei, însă, conform Elenei Ghica, maladia a recidivat, cu consecinţe funeste pentru „civilizaţie“: „Chestiunea monahismului este astăzi o problemă de interes universal şi care merită cea mai mare atenţie din partea celor care se preocupă de bunăstarea şi progresul umanităţii. Cei care cred că monahismul este incompatibil cu dezvoltarea modernă a societăţii nu pot privi fără nelinişte eforturile uriaşe care se fac pentru a se cuceri terenul pierdut“. Lucrarea este, prin urmare, şi un semnal de alarmă, la adresa celor care nu iau în serios acest „pericol“ şi tolerează refacerea proprietăţilor monastice sau implicarea ordinelor monahale în educaţia tineretului. Prezentarea situaţiei din Orient, unde monahismul s-a păstrat cel mai bine, este de natură să atragă atenţia asupra consecinţelor rele pe care le-ar avea recrudescenţa acestui mod de viaţă.
Însă, de unde această opinie extrem nefavorabilă la adresa monahismului, mai ales că Elena Ghica nu se afirmă ca o persoană ostilă creştinismului? Din convingerea fermă că monahismul reprezintă o deturnare a adevăratului spirit al creştinismului.
Un misticism ce „curge“ în lume
„Viaţa monastică nu este un fenomen care s-a manifestat doar în sânul popoarelor creştine. Din cele mai vechi timpuri, vedem anahoreţi pioşi, adepţi fervenţi ai brahmanismului, retrăgându-se în pădurile Indiei, unde, sub un cer mereu senin, naturii pare să-i placă să-şi etaleze întreaga măreţie. Geniul mistic al religiei hinduse a favorizat, fără îndoială, dezvoltarea vieţii eremitice. Însă climatul a îndemnat aceste rase înclinate spre indolenţă să evite greutăţile activităţilor sociale, pentru a se dedica cu totul plăcerilor unei contemplaţii vagi, stimulată de valurile mării Bengalului“.
Ideile prezentate de principesa Ghica nu sunt deloc originale, ci fac parte din imaginarul „ştiinţific“ al epocii, pe care orice om „civilizat“ din Occident le accepta, idei care marcau o diferenţă clară între Orient şi Occident, cum ar fi: diferenţa de spirit între popoarele orientale şi cele din Occident, favorizată şi accentuată de climat şi prezenţa unui spirit „mistic“ caracteristic Orientului, care se opune activismului specific Occidentului: „Pe când Occidentul caută de atâta vreme mişcarea perpetuă, India se străduie încă să găsească repaosul absolut!“.
Misticii indieni, prin modul lor de viaţă şi învăţăturile lor, au limitat drastic, în opinia Elenei Ghica, dezvoltarea societăţii indiene: „Ei nu şi-au propus să ofere lumii spectacole grandioase şi învăţături sublime. Preocupaţi doar să se sustragă frământărilor existenţei şi să revină la sânul lui Brahma, din care toate făpturile răsar, ei generează celorlalţi reprezentanţi ai rasei umane acel vag sentiment de simpatie pe care panteismul îl inspiră“.
Un moment în care acest lucru a părut să se schimbe l-a reprezentat activitatea lui Buddha Sakyamuni. Acest fiu de prinţ, crede principesa Ghica, a produs o revoluţie în conştiinţa subcontinentului indian, prin abolirea sistemului de caste şi prin afirmarea faptului că oamenii, „chiar şi cei din categoriile cele mai vitregite, sunt chemate, asemeni castelor preoţilor şi războinicilor, la perfecţiune din punct de vedere al vieţii religioase, adică la cea mai înaltă formă de existenţă la care o făptură poate să spere“. Însă mesajul revoluţionar al lui Buddha a fost repede uitat: „Dintr-o viziune mistică, prin care fondatorul ei dorea să ajute la emanciparea Indiei, a rezultat în cele din urmă forme din cele mai ciudate ale despotismului temporal şi spiritual, care uimesc lumea civilizată prin cruzimi demne de zilele Romei imperiale“. Cea mai mare deturnare a cunoscut-o monahismul buddhist, ale cărui principii s-au răspândit în lume, ajungând până în Palestina, unde a influenţat curentul spiritual al esenienilor, de a căror nume mulţi leagă originile creştinismului.
Revoluţia creştină şi deturnarea operată de monahism
Însă, în opinia principesei Ghica, „fondatorii Bisericii creştine nu au manifestat nici un entuziasm pentru doctrina şi practicile esenienilor. Niciodată viaţa nu a fost atât de legată de mişcările religioase şi sociale ale epocii precum a fost viaţa apostolilor. Nu întâlnim la aceştia nimic din gustul yoghinilor pentru contemplaţie, din practicile formaliste ale mănăstirilor buddhiste sau ale comunităţilor eseniene. Urmând exemplul lui Hristos, existenţa lor este esenţialmente militantă; opera lor este inspirată de o devoţiune fraternă faţă de toţi cei care suferă. Ei au dezvoltat o morală accesibilă tuturor, valabilă şi pentru stăpân şi pentru sclav, pentru fecioară şi pentru soldat, pentru toţi cei în stare să înţeleagă rostirile evanghelice şi pentru toate inimile dispuse la iubire. Adevărata religie, religia universală în spirit şi adevăr, care conţine toate elementele pentru emanciparea umanităţii şi a progresului acesteia, a fost în sfârşit revelată lumii!“.
Este, fără îndoială, o viziune grandioasă asupra creştinismului, care pune această religie la temelia civilizaţiei moderne şi care se constituie într-un răspuns bine articulat la adresa celor care negau cu totul importanţa creştinismului. Preţul plătit a fost însă mare: convertirea creştinismului mai mult într-o doctrină socială şi transformarea monahismului în lada de gunoi în care au fost adunate toate neîmplinirile religiei lui Hristos.
Monahismul reprezintă pentru principesa Ghica o deturnare a adevăratului spirit creştin, operat de persoane incapabile să menţină lupta socială şi nemulţumite de presiunea autorităţilor: „În loc să se târască laolaltă cu mulţimile la picioarele tronului Cezarilor, nu era mai bine să se caute în deşert domnia egalităţii, virtuţii şi fraternităţii?“. De această tendinţă s-au făcut „vinovaţi“ mai ales părinţii deşertului egiptean, în frunte cu Sfântul Antonie, a cărui operă a găsit în Sfântul Atanasie cel Mare un encomiast extrem de tenace. Lucrul acesta nu este de mirare. Sfântul Antonie devine în perioada în care scrie principesa Ghica un erou romantic, subiect a numeroase opere literare, în care Sfântul este întruchiparea celui care caută cu orice preţ să deturneze natura umană în numele altei naturi, divine.
Instituţiile monastice create au purtat încă de la început, crede Elena Ghica, „germenii decadenţei şi ai morţii. Principiile pe care monahismul s-a aşezat sunt departe de adevăratele principii ale creştinismului, aşa cum sunt expuse în vorbele Mântuitorilor şi scrisorile Apostolilor. Hristos şi discipolii săi şi-au făcut în ceea ce priveşte luptele existenţei de zi cu zi o idee complet diferită decât cele ale Sfinţilor Antonie, Arsenie sau Macarie.
Pentru ei, nu se punea în discuţie abandonarea lumii, oricât de decadentă ar fi fost aceasta, ci au căutat să lupte împotriva elementelor rele din societate până la eliminarea lor, prin puterea binelui şi energia dată de exemplele cele potrivite. Au opus egoismului, care este esenţa însăşi a spiritului lumii, toată abnegaţia eroică a devoţiunii creştine: aceasta este regula care trebuie să călăuzească pe orice fidel al Evangheliei“. Mergând pe aceeaşi linie, Elena Ghica îl opune pe Apostolul Pavel Sfântului Antonie: „Antonie contemplă, Pavel acţionează. Pavel luptă, nu contra himerelor, dar împotriva inamicilor umanităţii, nu împotriva viselor, ci împotriva Romei şi a sinagogii, împotriva universului, furtunilor, împotriva tuturor elementelor şi puterilor care îi juraseră pieirea“. Apostolul Pavel capătă astfel chip de revoluţionar modern, în timp ce monahii devin umbre ale unei lumi imaginare, crepusculare.
În lavrele româneşti
Fără a înţelege că monahismul, în pofida dimensiunii contemplative, a fost un factor activ în dezvoltarea civilizaţiei creştine, principesa Ghica îl acuză că a contribuit foarte mult la starea de înapoiere şi decadenţă a lumii Levantului, în particular la cea a lumii româneşti. După ce epuizează din punct de vedere teoretic problema raportului dintre monahism şi modernitate, Elena Ghica trece la descrierea situaţiei monahismului din diverse zone ale Orientului otoman, printre care şi situaţia din Moldova şi Ţara Românească. Mai precis, autoarea descrie situaţia a patru mănăstiri importante din principatele dunărene, anume Căldăruşani, Cernica, Neamţu şi Văratic. Descrierea, de esenţă romantică, conduce spre reverie şi contemplarea frumuseţilor de care sunt înconjurate mănăstirile româneşti. Însă această „vrajă“ pe care o creează mănăstirile trebuie ruptă pentru ca adevărul şi progresul să triumfe. Iar acest lucru trebuie făcut chiar şi în pofida amintirilor copilăriei: „Chiar dacă am crescut într-o biserică complet aservită dominaţiei monahilor, mă situez, în această lucrare, de partea adversarilor lor, deoarece viziunea acestora mi se pare mai apropiată de Evanghelie, de filosofia sănătoasă, a adevăratelor interese ale umanităţii. Am sacrificat astfel pe altarul adevărului prejudecăţile şi simpatiile tinereţii mele“.
Această emancipare tinde Elena Ghica să o afirme în diversele dialoguri, reale sau inventate, cu care-şi pigmentează descrierea mănăstirilor româneşti, în care, în stilul lui Platon, combate pe cei care au ceva de spus în apărarea mănăstirilor. Aceste dialoguri din capitolele „româneşti“ ale cărţii rezumă foarte bine întreg imaginarul negativ pe care o parte din elitele româneşti le aveau la adresa mănăstirilor, în care, alături de aspectele „filosofice“, intră elementele concrete legate de proasta sau ticăloasa utilizare a bunurilor bisericeşti şi felul în care era încălcată suveranitatea naţională de egumenii mănăstirilor închinate.
Sensul reformelor bisericeşti ale lui Al. I. Cuza
Toate aceste elemente au format cadrul ideologic şi mental care au condus în cele din urmă la reformele monahale ale lui Alexandru Ioan Cuza. Istoria a reţinut însă doar aspectul economic, social şi naţional, ignorând însă dimensiunea religioasă pe care le-a avut aceste reforme. Alexandru Ioan Cuza era un credincios, însă religiozitatea sa mergea pe aceleaşi căi cu ale Elenei Ghica. El dorea sincer să reformeze Biserica şi să o aducă pe căile activismului social, dar limitând în acelaşi timp rolul monahismului şi promovând preoţimea de mir. Nu întâmplător, în deceniile care au urmat, majoritatea episcopilor au fost recrutaţi din rândurile preoţilor văduvi. Preţuirea deosebită pe care Cuza a avut-o pentru Sfântul Calinic de la Cernica nu este, prin această prismă, deloc contradictorie, deoarece marele ierarh putem spune că întruchipa virtuţile lui Antonie cu cele ale Sfântului Pavel, aşa cum le prezintă principesa Ghica.
Parfumul tainic al rugăciunii
Revenind la principesă, nu putem totuşi încheia fără a arăta faptul că, deşi se străduieşte raţional să scape de „vraja“ monahismului, în anumite momente ea se dă bătută. Este remarcabil în acest sens fragmentul despre monahul cu darul vederii: „În timp ce traversam curtea mănăstirii, un bătrân cu barba albă ca omătul a trecut pe lângă mine, cu capul aplecat şi cu o pâine sub braţ. Mi-a pronunţat numele fără să ridice ochii şi fără să se oprească“. Uimită, principesa a cerut lămuriri celorlalţi monahi, care i-au spus că bătrânul este un „văzător“, bătrân de o sută de ani: „El are darul profeţiei, spuneau călugării, însă evităm să discutăm acest lucru de faţă cu străinii, deoarece mulţi vin să-l consulte precum un vraci, un magician, iar noi nu vrem ca mănăstirea să capete renumele de centru al vrăjitoriei“.
Căutând să-l regăsească pe bătrânul monah, principesa primeşte din partea lui o privire care îi produce teamă şi nesiguranţă, teama celui necunoscător în faţa hăului divin. În schimb, la Căldăruşani, ea are parte de celălalt aspect al credinţei, cel al blândeţii şi proximităţii lui Dumnezeu, deşi la ceas de întuneric: „Sunetul clopotului care anunţa privegherea ne chema la biserică. Era miezul nopţii. Clopotele sunau cu toată puterea, răspândindu-şi vocile în câmpia nesfârşită. Luna, strălucind deasupra ochiurilor de lac, făcea să sclipească fiecare unduire. Privighetoarea, ascunsă printre arbori, îmbăta aerul cu cântecul ei melodios. Natura întreagă ne invita nu la somn, ci la admirarea creaţiei lui Dumnezeu. Deja, când am ajuns înaintea uşilor bisericii, inima mea înclina spre reculegere şi rugăciune. Slujbele care se oficiază în nopţile minunate ale Orientului nostru sunt poate una din cele mai importante moşteniri ale geniului religios al părinţilor noştri“.
Romantism? Sentimentul unei realităţi sistematic ignorate în numele raţiunii? Dora d’Istria şi-a dat propriile răspunsuri. Alţii, mai târziu, îşi vor asuma deplin temerile şi parfumul credinţei, în particular, ale vieţii monahale.
Articol Doctor George Enache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu