George Calinescu - Poezia lui Eminescu
Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( şi se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieţii, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuşi –, atât în exprimarea orală, cât şi în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterităţii: tolerată şi în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenţionată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.
Portret de Al. Ciucurescu
Primele două clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, celelalte două la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, şi îşi încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr şi pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz
Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o „educaţie literară” de excepţie: „Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenţiei a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârşit, şi o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz îşi începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, şi călătoreşte cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 şi tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
Evident o influenţă indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu şi, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia în deceniul următor.
Modele. Vasile Pârvan
Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, atenţia lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Şcolii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalităţi a lui Călinescu, după Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutăţile vieţii păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda „normalităţii” ei, mintea îi era „exercitată în toate potenţele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială. Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea şi uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pământeană trebuie luat ca îndemn şi simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări”.
Redescoperirea literaturii române
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din Bucureşti, obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunţii. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eşec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă reţeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărţii de eseuri.
Doctoratul în literatură
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt îşi extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare şi îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.
Colaborări la revistele literare
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viaţa literară şi Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 şi 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viaţa românească, revista înfiinţată, la Iaşi, in 1906 . La Bucureşti colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti şi de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui şi al desfiinţării revistei. Fondeaza la Iaşi în Jurnalul literar(1939). A condus revistele Jurnalul literar şi Lumea şi ziarele Tribuna poporului şi Naţiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) şi Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma, Universul literar, Viaţa literară, Sburătorul, Gândirea
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iaşi şi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, în două etape. Devine conferenţiar al Facultăţii de Litere al Universităţii din Iaşi în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură şi de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi şi un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947 aceasta din urmă şi-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuşi scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc
Activitatea de critic literar
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creanga, ş.a.). Publică, dupa 1945, studii şi eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului şi istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc şi de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanţate, numeroase alte studii, eseuri, a ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi după aceea, până în anul morţii, în 1965.
Romancierul, poetul şi dramaturgul
Scrie romane de tip balzacian (cu intenţie polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acţiunea romanului. Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix şi Otilia, Cartea nunţii este un eseu despre căsătorie, Bietul Ioanide şi Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în Scrinul negru), iar acţiunea lor are în perioada interbelică şi imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc şi în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Şun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Activitatea civică şi politică după 1947
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i, bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) şi în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-şi impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul şi istoricul literar va fi atacat şi marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie Literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezgheţului hruşciovian. România era însă condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuşi considerat un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viaţa literară printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ţinută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat şi omagiat.
Ultimii ani de viaţă
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopţii, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
Posteritatea lui Călinescu după 1990
După 1989 începe o perioadă în care toată această activitate civică postbelică este pusă sub semnul întrebării, în care este acuzat de colaboraţionism, inclusiv de către unul dintre foştii săi asistenţi, Adrian Marino. Începe acum un veritabil proces de presă George Călinescu, o activitate de reevaluare a operei şi vieţii sale, semn că aceasta are o valoare perenă şi că poate oferi cercetătorilor noi şi noi perspective. Orice luare de poziţie pro sau contra activităţii şi operei sale trebuie să ia în calcul contextul social din aceea epocă, iar reevaluarea trebuie făcută cu calm şi fără argumente melodramatice.
Cimitirul Bellu
Opera
George Calinescu - Enigma Otiliei
Studii scrise în alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)
Studii de estetică şi literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii şi conferinţe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)
Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
Lauda zapezii
Teatru
Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)
Proză
Cartea nunţii (1933)
Enigma Otiliei (1938) (iniţial Părinţii Otiliei)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)
Istorie şi critică literară
Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viaţa lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)
Publicistică
Cronicile optimistului (1964)
Ulysse (1967)
Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu