MARIOARA VOICULESCU

1976 - A murit actriţa Marioara Voiculescu, directoare de trupă, protagonistă şi coregizoare în filmele produse de Leon Popescu (“Amorurile unei prinţese”) (n.1889).

Marioara Voiculescu (n. 1889, București; d. 3 martie 1976, București) a fost o actriță și regizoare româncă. A fost directoare de trupă, protagonistă și coregizoare în filmele produse de Leon Popescu.

Filmografie (regizoare)

Amorurile unei prințese (1913)

Detectivul (1913)

Dragoste de marinar (1913)

Răzbunarea (1913)

Spionul (1913)

Viorica (1913)

Filmografie (actriță)

Dragoste la mănăstire (1912)

Amorurile unei prințese (1913)

Detectivul (1913)

Dragoste de marinar (1913)

Fedora (1913)

Răzbunarea (1913)

Spionul (1913)

Viorica (1913)

MARIOARA VOICULESCU − PORTRETUL UNEI ARTISTE

Comparată cu interprete celebre ale teatrului european, ca Sarah Bernhardt şi Eleonora Duse, Marioara Voiculescu a dominat incontestabil scena românească în primele decenii ale secolului XX, producând înaintea cinematografului imaginea divei, a vedetei adulate, a „monstrului sacru”. Haig Acterian scria: „Rari

au fost actorii care să stăpânească aspiraţiile şi frenezia mulţimii ca «Voiculeasca». A fost întâia care făcea serie de săli pline şi publicul, captat de sugestia acestei fiinţe, alerga ca la o minune”

Succesul se datora şi faptului că temperamentul ei pasional şi frenetic, condamnat parcă să trăiască intensităţi sentimentale pe

scenă, corespundea întru totul eroinelor interpretate. Între artistă şi personaj exista o echivalenţă a trăirilor psihice. Rolurile sale se identificau şi cu aspiraţiile publicului de teatru din acel moment. Dorinţa de modernizare a jocului o urmăreşte în mod constant, artista experimentând de la un rol la altul noi modalităţi de expresie.

Marioara Voiculescu s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică la sugestia actorului şi dramaturgului Zaharia Bârsan, cu dispensă de vârstă, la numai paisprezece ani. În primii ani a avut-o ca profesoară pe Aristizza Romanescu, iar în ultimul an pe Petre Liciu. Se familiarizează din această perioadă cu scena, făcând figuraţie la Teatrul Naţional, unde este angajată în 1901, după terminarea studiilor. În primii ani de formare artistică se află sub o dublă influenţă, cea a regizorului-pedagog Paul Gusty şi cea a reformatorului teatrului românesc, Alexandru Davila. Apare în roluri secundare în Patrie de Victorien, Sardou, în Căsătoria Lizetei, în Vlaicu-Vodă, în Mademoiselle Nitouche şi Doi sergenţi, până la debutul oficial cu rolul Gina din Casta Diva de Haralamb Lecca, în stagiunea 1903−1904, rol care constituise un mare succes al profesoarei ei Aristizza Romanescu. Interpretarea Ofeliei şi a Julietei din tragediile shakespeariene îi aduce încurajări din partea lui Ionescu-Gion şi a lui Mihail Dragomirescu, ultimul observând că artista „se arată din ce în ce mai stăpână pe semnificaţiile sufleteşti ale glasului său şi izbuteşte − deşi este numai o începătoare – să scoată uneori efecte admirabile”

Cu partiturile de ingenuă şi apoi de .„grande amoureuse” obţine succese enorme şi de neegalat în epocă. Gusty, care formase generaţii de actori, o avertizează asupra pericolului plafonării, care-i ameninţă pe actorii fixaţi într-un singur emploi. Cultivarea

unui singur gen de roluri duce prin repetare la şablonizarea artistului, interzicându-i definitiv accesul la marele repertoriu. În memoriile sale, artista consemnează faptul că Gusty a procedat în mod similar cu Tony Bulandra, Ion Manolescu şi Gh. Storin. Stilul realist promovat de regizor la Teatrul Naţional le deschidea

tinerilor interpreţi posibilitatea de a da viaţă oricărui personaj.

Pe scena Teatrului Naţional interpretează rolul Lelia din Manasse de Ronetti Roman (stagiunea 1904−1905), Maria Doamna în Domniţa Oltea de Ludovic Dăuş, Anne Page din Nevestele vesele din Windsor de W. Shakespeare (stagiunea 1905−1906), rolul Clara Volkhardt în Stingerea de Franz Adam Beyerlein (stagiunea 1905−1906), rolul Anca din Năpasta de I.L. Caragiale, rolul titular în Carmosina de Alfred de Musset, rolul Käthe Vockerat în Două lumi de Gerhart Hauptmann, rolul titular în Sanda de Alexandru Florescu (stagiunea 1907−1908). Piesele au fost puse în scenă de Alexandru Davila. Marioara Voiculescu aprecia reformele aduse de acesta atât cadrului scenic, cât şi liniei interpretative, considerându-le actul de naştere al teatrului modern, aşa cum va comenta în scrierile ei: „Tot ce se făcuse până atunci era perimat. Acum începea adevăratul teatru modern. Debitul se moderniza, declamaţia fusese gonită de pe scenă, eleganţa vestimentară şi mobiliară pe scenă se născuse, iar noi, artiştii, începeam să ştim ce înseamnă necesitatea imperioasă de a ne îmbrăca elegant şi după ultima modă”

La sfârşitul războiului, Marioara Voiculescu îşi propusese, împreună cu George Vraca, Ion Manolescu şi A. Pop Maţian, să reprezinte spectacolul cu Oedip Rege de Sofocle pe ruinele Teatrului Naţional bombardat de nemţi, ca mod de a protesta împotriva barbariei şi morţii. Neputând fi realizat în acel spaţiu,

spectacolul se reprezintă într-o sală închisă şi apoi este purtat în turnee în întreaga ţară. Regia fusese semnată de Victor Bumbeşti şi Victor Eftimiu; alături de Marioara Voiculescu (Iocasta) au jucat George Vraca, Ion Manolescu, A. Pop-Marţian, Agepsina Macri-Eftimiu, Aura Buzescu, Cleo Pan-Cernăţeanu, Marietta Anca.

În ultimele sale creaţii scenice, Marioara Voiculescu îşi armonizează stilul interpretativ cu cel al talentatului Mihai Popescu, alături de care apare în Sapho de Alphonse Daudet şi Adolphe Belot, în Lucrezia Borgia de Victor Hugo, în Strigoii de Ibsen, în Maşina de scris de Jean Cocteau. Ultimul rol îl creează în

spectacolul cu piesa Banchet în familie, în stagiunea 1947–1948, la Teatrul Nostru condus de Dina Cocea.

Rechemată la Teatrul Naţional să joace într-o piesă de Davidoglu, artista refuză – după cum, nedorind să-şi compromită „întregul său trecut artistic”, nu acceptă să o înlocuiască pe Aura Buzescu în spectacolul omagial Pentru fericirea poporului de Aurel Baranga şi Nicolae Moraru. În acelaşi timp, în paginile jurnalului şi

memoriilor sale, se plânge că nu are teatru şi nu poate trăi fără acesta. Devenită societară a Teatrului Naţional la numai 19 ani, Marioara Voiculescu îşi trăieşte ultima parte a vieţii în sărăcie şi mizerie, reiterând destinul nefericit al înaintaşelor ei, Agatha Bârsescu şi Aristizza Romanescu. Criticul Florica Ichim avea să

recupereze, dintre hârtiile păstrate de actriţă, un text al lui Ion Finteşteanu; el scrie cu nedisimulată tristeţe despre soarta celei care strălucise cândva pe scenă: „Într-o seară nefericită este adusă în faţa milioanelor de telespectatori, într-un hal vrednic de milă, una dintre Gloriile Teatrului Românesc. Şi-a pus cineva întrebarea, cum poate să creadă tineretul de azi că omuleţul acesta chircit, mizerabil îmbrăcat, aproape mumificat, a

ridicat altădată, pe culmi de temperament caracteristic voiculescian, vieţile Margueritei Gauthier, Monnei Vanna, Doamnei Alving, Judithei, Salomeei şi celorlalte zeiţe din teatrul universal?”

Marioara Voiculescu a fost dată afară din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele realist-socialiste.După ce este înlăturată şi de la catedra de Artă dramatică, unde i-a avut studenţi pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet, artista rămasă fără resurse materiale predă cursuri particulare tinerilor actori. Ea menţionează în memorii faptul că, deşi Teatrul Naţional avea actori mari, preferă Municipalul, unde lucrau mai mulţi tineri talentaţi care îi fuseseră elevi. În perioada 1964–1965 predă actorilor de la Teatrul Nottara, la solicitarea lui Horia Lovinescu, un curs de „ştiinţa vorbirii”, însă pe scena teatrului, ca protagonistă, nu mai revine niciodată, deşi scria în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce

preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr” Iolanda Berzu