Miron Costin (30 martie1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura română.
1633 - Se naşte Miron, fiul lui Ion sau Iancu Costin (ridicat ca boier nou, mai întâi postelnic) şi al Saftei Scoarţeş. Părintele său, care era, ca şi Grigore Ureche, nobil polon, fusese protejat al domnului Miron Barnovschi-Movilă, rudă cu soţia sa. Îl însoţise pe voievod la Ţarigrad, unde acesta fu ucis în 1628 din cauza părilor vornicului Vasile Lupu. Eliberat din închisoare, hatmanul ia trupul decapitat şi-l înmormântează. Numele ucisului îl va purta întâiul născut al acestui om neştiutor de carte, care deţine moşii în Polonia, în apropiere de Bar. În acest an are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă şi pe munteni şi pe moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vesteşte că oşti cazace vin în ajutorul leşilor. Vicleşugul reuşeşte, dar Abaza-paşa află adevărul şi pune gând rău domnului şi hatmanului. Moise Movilă vodă şi Iancu Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
1634 - Fostul hatman ia în arendă moşia Nowosilka Nowa, aproape de Bar.1638 - Dieta acordă, la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin - bărbat însemnat în Moldova şi fiilor săi, pentru însemnatele servicii aduse Crăiei, între care la loc de cinste se situează evitarea cuceririi de către Abaza-paşa şi a cetăţii Cameniţa. De altfel, boierul moldovean se arată destoinic şi în treburi diplomatice, mediind între reprezentanţii polonezi şi cei al Ţarigradului, aşa cum făcea şi un frate al său, care locuia în Muntenia, de unde se presupune că venise şi familia Costineştilor.
1647 - Tânărul Miron îşi începe studiile la colegiul iezuit de la Bar şi le continuă la Cameniţa, remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin nobleţea trăsăturilor. Ca şi Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaşte profund valorile antichităţii, îşi însuşeşte, pe lângă polonă şi rusă, limbile latină şi greacă. Iubeşte istoria, cunoaşte retorică şi poetică.
1650 - Moare Iancu Costin.
1651 - Ca nobil polon, Miron este înrolat în armată şi luptă împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelniţki, răsculaţi contra polonilor, şi a aliaţilor tătari ai acestora, la Beresteczko, lângă Cameniţa, unde se retrăseseră elevii colegiului de la Bar.
1653 - Către sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, Miron şi fraţii săi revin în Moldova.
Îşi începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia în Letopiseţul său, arătând: „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”.
Acum primeşte şi prima misiune diplomatică, fiind trimis la starostele Cameniţiei să obţină ajutor împotriva lui Gheorghe Ştefan, care ameninţă tronul şubrezit al lui Vasile Lupu.
1658 - Noul domnitor Gheorghe Ştefan îl numeşte sulger (boier care se ocupa de aprovizionarea cu carne a Curţii şi a oştii) şi îl trimite în misiune diplomatică în Ţara Românească, spre a negocia un pact antiotoman cu vodă Constantin Şerban Basarab.
1659 - Urcă rapid scara ierarhică, devenind paharnic, apoi pârcălab. Participă la campania împotriva lui Rakoczi în Transilvania.
1661 - Domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la Ioan Cazimir, regele Poloniei.
1663 - Trece cu oastea lui Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul turco-austriac şi vede ruinele podului lui Traian.
1664 - I se acordă titlul de mare comis.
1667 - Iliaş Alexandru vodă îl înalţă la rangul de vornic al Ţării de Sus.
1669 - Gheorghe Duca vodă îl numeşte mare vornic al Ţării de Jos, rang acordat şi lui Ureche.
1671 - Este trimis de domnul Ştefan Petriceicu în solie la hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei), cu care Costin avea strânse relaţii.
1672 - Este perioada în care compune poemul filosofic Viiaţa lumii.
Are loc vestita întâlnire cu marele vizir Ahmed Köpröli care, după cucerirea Cameniţei, îl întreabă pe marele vornic dacă moldovenilor „Pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, au ba?” Patriotul Costin răspunde lapidar, dar clar, cum consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască.”
Îl convinge pe vizir să renunţe la intenţia de a ierna oastea otomană în Moldova, „că-i ţara săracă”.
Începe traducerea scrierii Origines et occasus Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurenţiu Toppeltin de Mediaş.
1673 - În Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea românilor şi Apostroful.
1674 - Când Ioan Sobieski este ales rege, Dumitraşcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în Polonia.
În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice în Franţa, în Danemarca şi în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a înmânat Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de epistolă, încearcă demonstrarea romanităţii poporului nostru şi a latinităţii limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman. Oferă astfel creştinităţii, înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia şi organizarea politică a românilor.
1675 - Scrie Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...”, mult mai analitic decât acela al lui Ureche, pe care îl continuă.
1680 - Costin îi cere lui Sobieski să se ridice la luptă împotriva turcilor.
1683 - La izbucnirea războiului între creştini şi turci, logofătul se află în tabăra otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în aceasta începutul declinului Imperiului Otoman. La întoarcerea de la Viena, Duca vodă şi boierii săi sunt luaţi prizonieri de leşi, dar cărturarul se bucură de protecţia regelui şi rămâne în ţara adoptivă.
1684 - Boierii pribegiţi în Polonia îi cer regelui Sobieski, printr-un memoriu redactat de diplomatul Costin, să elibereze Moldova de sub turci şi să le garanteze drepturi similare celor ale şleahticilor, limitând despotismul domnilor moldavi.
Tot din acest an datează „Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o operă artistică, având drept model poemele poloneze ale vremii, şi drept scop obţinerea sprijinului în luptă împotriva turcilor. Dă explicaţii cu parfum de legendă stemelor, recurge la ficţiune, îmbină naraţiunea cu descrierea - de o mare frumuseţe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă aeriană parcă, anticipându-l pe Bâlcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a Ardealului.
1685 - Fratele său Velicico, revenit mai devreme în Moldova, îi transmite invitaţia domnului Constantin Cantemir de a se întoarce în ţară. Ştiindu-l prieten cu polonezii, vodă îl numeşte staroste de Putna, cât mai departe de graniţa Crăiei. Este în foarte bune relaţii cu bătrânul oştean neştiutor de carte, ajuns conducător al ţării prin voia boierilor.
1686 - Are loc o nouă luptă cu turcii a lui Sobieski, moldovenii aflându-se în tabăra otomană. Acum are loc confruntarea regelui Poloniei cu plăieşii de la cetatea Neamţu, descrisă de Negruzzi în schiţa sa istorică "Sobieski şi românii".
Din această perioadă datează capodopera sa, "De neamul moldovenilor".
1691 - Relaţiile cu influenţabilul domn Constantin Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade victimă intrigilor celor care-l manevrau pe vodă şi, goleşte de sub securea călăului, în apropiere de Roman, fără a se putea dezvinovăţi. Evenimentul este relatat diferit de Dimitrie Cantemir în Vita Constandini Cantemirii, academicianul berlinez luând, în mod firesc, apărarea părintelui său şi acuzându-i pe Costineşti de complot, şi de mai obiectivul Ion Neculce: "Dece Cantemir-vodă, cum au înţeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au şi răpedzit într-o noapte boierinaşi d-è lui şi slujitori, să-i prindză pe toţi pe aciie. Dece unii au scăpat în Ţara Muntenească, iar pe carei i-au prinsu i-au adus la Ieşi. Şi pe Velicico vornicul, după ce l-au adus la Ieşi, era zavistie mai mare despre Cupăreşti, împungându-să cu horba mai denainte vremi. Şi avè şi sâială de dânsul, căce era mai om decât toţi. Atunce în grabă Cantemic-vodă: "De vreme că te-i grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzeşte de-l omoară, că d-è scapă viu, mâne, poimâne el ne omoară pe toţi." Şi el încă îndat-au ascultat şi l-au scos noaptea de i-au tăiat capul denaintea porţâi. Pentru bineli ce-au dat ştire Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit când vrè să-l omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulţămit şi Iordachi visternicul într-acest chip, ca un grec. Şi aflară c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău şi de tine şi de noi. Deci Cantemir-vodă nu ş-au socotitu viiaţa lui, că era trecut cu bătrâneţeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă ceasul şi lui, ce s-au potrivit neprietinilor şi nu ş-au cruţat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul de păhărnicei, cu slujitori din Roman de l-au luat de-acolo, de la casa lui de la Bărboşi, de l-au dus păn-în Roman, şi i-au tăiat capul. Şi când l-au găsit Macrei acolo la Bărboşi, atunce-i murisă şi giupâneasa. Şi nemic nu ştiè ceilalţi boieri de sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe Neculaiu, să iè fata Ducăi-vodă de Ţarigrad şi să gătasă şi cu celalalt să iè fata lui Cantemir-vodă să s-încuscredze, şi nici cu gândul nu gândiè că i-a vini o furtună ca acie. Dzisu-i-au slujitorii, cându l-au găsit la Bărboşi, să fugă, că nu-i departe, în Neamţu, iar el n-au priimitu, ştiindu-să drept. Gândiè că l-or duce la leş şi s-a îndrepta, iar după ce i-au vinit Macrei, şi viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au mai îngăduid ş-au pus de l-au tăiat în Roman. Şi mult s-au rugat lui Macrei să-i ducă păn-în Ieşi, iar Macrei, ca un om rău şi de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stăpânu-său şi s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar hi dus în Ieşi, poate s-ar hi îndreptat şi n-ar hi perit. Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbescu şi ferescu pe stăpâni de păcat, şi pe urmă cad la laudă şi despre stăpân, şi despre oameni, şi despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotitu. Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut şi de multe ori plângè între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un an nice Cantemir-vodă ş-au murit."
Opera
• Viaţa Lumii
- este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeaşi perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în româneşte ce este stihul. Opera pune în circulaţie mai multe motive: timpul trecător şi ireversibil, viaţa ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viaţa/ Cu griji şi primejdii cum este şi aţa/ Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nşelătoare.”
Finalul operei este moralizator: dacă viaţa lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credinţa în Dumnezeu.
• Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul
- continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morţii lui Ştefăniţă Lupu. Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul naraţiunii este mai puţin senin, pentru că trăieşte vremuri grele. Letopiseţul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise.
N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:
a) caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic şi social;
b) folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversaţii fermecătoare şi de replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iaşi logofătul.”
c) aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd ştie, bîrfele şi stratagemele diplomatice, anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Ştefan Tomşa al II-lea este un domnitor crud care ţine pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ştefan etc;
d) stilistica frazei: fraza este lungă şi plină de cadenţe, cu verbul la sfîrşit, după model latin.
• De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor
- lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise şi publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant şi o nobleţe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Şcolii Ardelene.
Predoslovia enumeră scopurile lucrării:
a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, care toţi un neam şi odată descălecaţi sîntu”;
b) conştientizarea valorii documentului scris, care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”. Românii trebuie să-şi cunoască istoria, „toate alte ţări ştiindu începuturile sale”;
c) dezminţirea ocărilor aduse de unii copişti ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul („om cu multă neştiinţă şi minte puţină”) şi Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmaşii tîlharilor de la Roma exilaţi în Dacia;
d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completînd astfel cronica lui Ureche;
e) elogiul scriiturii şi al lecturii: „… căci nu este alta şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”.
Opera propriu-zisă este alcătuită din şapte capitole:
I. Prezentarea geografică şi etnografică à Italiei;
II. Formarea Imperiului Roman;
III. Înfăţişarea Daciei;
IV. Cucerirea şi colonizarea Daciei de către Traian;
V. Mărturii arheologice despre originea poporului român;
VI. Mărturii filologice şi etnografice;
VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei şi întemeierea Moldovei.
[modificare]Posteritatea lui Miron Costin
Erudit, cunoscător de limbi străine şi conştient de rolul culturii în evoluţia statelor, Costin a trecut în eternitate lăsând posterităţii o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât şi din punct de vedere literar.
Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism şi ură împotriva asupritorilor naţiei sale, cunoaşterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experienţa luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoşesc şi ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu