Premiera absolută, la Opera Mare din Paris, a tragediei “Oedip” de George Enescu.

1936 - A avut loc premiera absolută, la Opera Mare din Paris, a tragediei “Oedip” de George Enescu.

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu.

Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria şi, după o căsătorie cu prinţul Cantacuzino şi o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, şi-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viaţa şi va apare in fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos şi Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera şi-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparţinând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Şerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe ţări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

George Enescu, Oedipe

In realizarea operei “Oedip”, Enescu porneste de la trei principii : actiunea trebuie sa se inchege repede, fara reluari inutile. Apoi a avut in vedere ca publicul sa nu se plictiseasca, iar pe urma era important ca auditoriul sa inteleaga textul.

Muzica este o ilustrare stransa a textului. Ea lumineaza, aprofundeaza, da rezonante mai adanci emotiilor si exprima ca nimeni alta starile sufletesti. “Muzica e pentru libret ceea ce montura unui inel de pret e pentru diamantul acestui inel: ea il pune intr-o lumina si mai vie si ii mareste valoare”. Muzica scoate in relief sensul cuvantului dandu-I un inteles deosebit.

Cata noblete, cata poezie, cata forta si cata plasticitate de-a lungul celor sase tablouri ale lui George Enescu. Opera lui George Enescu “e o lunga meditatie filosofica asupra destinului si asupra demnitatii omenesti”.

Mesajul mitului lui Oedip este acela ca la radacina fiintei umane se gaseste nu instinctul intunecat ci lumina spiritului si aceasta trebuie detectata si scoasa la suprafata pentru ca omul atat de bogat al veacului nostru sa se poata insanatosi radical. Nici zdrobirea fizica, nici compromiterea sociala nu izbutesc sa ingenuncheze demnitatea sa de om. Peste toate calamitatile ce se abat asupra lui, inteleptul erou se inalta victorios oricat de mutilat, chipul ii este transfigurat de acea stralucitoare lumina pe care o iradiaza forta prometeica din sufletul sau. Mitul lui Oedip este asadar un imn inchinat vitejiei sufletesti a omului dominat de pasiunea cautarii adevarului.

Scriind despre premiera absolută a lui „Oedipe” (când se vorbeşte de varianta originală în limba franceză, se păstrează ortografia franceză) de George Enescu, de la Opera din Paris, din 13 martie 1936, criticul Émile Vuillermoz făcea următoarea remarcă: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”

Oedip şi Sfinxul

(tablou de Gustave Moreau)