George Vraca

Mihai Eminescu - Luceafarul

Recita George Vraca

„Aş fi vrut să fiu un artist desăvârşit şi nu sunt… Am început să mă gândesc cu regret la timpul când, în Grădina Botanică, stăteam ore întregi să studiez o plantă… Am să mă angajez din nou la vreo fermă. Nu mi-am pierdut contactul cu agronomia”…

George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, Bucureşti - d. 17 aprilie 1964, Bucureşti) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei româneşti. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic şi modern, universal şi naţional („Hamlet”, „Visul unei nopţi de vară”, „Cum vă place”, „Neguţătorul din Veneţia”, „Macbeth”, „Richard al III-lea” de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, „Vlaicu-Vodă” de Alexandru Davilla, „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înţelegerii rolului, distincţia şi eleganţa ţinutei, gestica sobră şi dicţiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul „Tudor”. Spre sfârşitul vieţi, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care şi Luceafărul.

George Vraca, trei ipostaze în „Din jale se întrupează Electra” (1943?)

Tudor Arghezi:

 „Viaţa lui de actor n-a cunoscut şovăieli şi pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă şi conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior şi de tenacitate metalică, Vraca era gata făurit şi complet, când a intrat din culise în spectacol”

Roluri în teatru (selectiv)

Paznicul bătrân, Cocoşul negru - Victor Eftimiu

Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard

Rolsby, Raffles - Hornung şi Presbrey

Cuţui Ghiţă, Tudor Vladimirescu - N. Iorga

Roller, Hoţii - F. Schiller

Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller

Regele Franţei, Regele Lear - Shakespeare

Montazzo, Ruy-Blas - V. Hugo

Unul din seniorii scoţieni, Macbeth - Shakespeare

Lysander, Visul unei nopţi de vară - Shakespeare

Iisus, Iisus - N. Iorga

Faust, Faust - J. W. von Goethe

Oswald, Strigoii - H. Ibsen

Romeo, Romeo şi Julieta - Shakespeare

Hypolit, Fedra - Racine

Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu

Jacques, Cum vă place? - Shakespeare

Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw

Troilus, Troilus şi Cresida - Shakespeare

Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki

Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale

Hamlet, Hamlet, Shakespeare

Oedip, Oedip, Sofocle

Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier

Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche

Ezra Mannon şi Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill

Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw

Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega

Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla

Horaţiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri

Manole, Meşterul Manole - Laurenţiu Fulga

Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri

Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale

Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare

Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Filmografie

Tudor (1961)

Răsare soarele (1953)

Nepoţii gornistului (1953)

Viaţa învinge (1951)

Se aprind făcliile (1939)

Lia (1927)

Datorie şi sacrificiu (1926)

E doar un posibil început pentru povestea vieţii celui care a fost George Vraca. A strălucit pe scena interbelică mai mult ca nimeni altul, a fost iubit de public – mult mai iubit ca alţi actori – a fost apreciat de cronicari, a fost şi criticat. Dar e sigur că aproape jumătate din istoria secolului trecut în teatrul românesc ar fi arătat altfel fără el. Pe la începutul anilor ’30, când, cu amărăciune îi făcea această mărturisire unui gazetar, George Vraca era deja un actor recunoscut, care încercase şi gustul triumfului, şi pe cel al eşecului, care urcase deja pe scenă alături de celebra Maria Ventura şi care cunoscuse şi dezamăgirea rolurilor din spectacole pe care astăzi le-am numi comerciale…

Odată, demult, în anii primei tinereţi, visase să devină agronom. Iar regretul că trădase plantele Grădinii Botanice pentru poveştile pe care avea să le trăiască apoi pe marile scene ale Bucureştiului sau în faţa aparatului de filmat nu l-a părăsit niciodată definitiv. S-a născut într-o familie de aromâni, la sfârşit de secol 19, în anul 1896, şi destinul său ar fi avut, poate, alt contur, dacă, printr-o întâmplare nu i-ar fi cunoscut pe George Enescu şi pe cea care avea să-i devină mai târziu parteneră de scenă, actriţa Maria Ventura, a cărei carieră se desfăşura pe marile scene din Paris şi care, la acel moment era şi infirmieră şi-i îngrijea pe răniţi. I-a întâlnit într-o baracă-spital din Iaşi, au stat de vorbă, au schimbat gânduri şi poveşti şi atunci s-a hotărât să devină actor. A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică şi drumul lui a început… Era prin anii ’20. De atunci şi până 1964, George Vraca n-a mai coborât de pe scenă. A murit în primăvara acelui an, la puţin timp după premiera cu „Richard al III-lea”, rol la care visase toată viaţa. N-a apucat să-l joace decât paisprezece reprezentaţii şi pe ultimele cu mare greutate, chinuit de boală. A murit spunând hamletian: „Ce păcat că mor! Abia acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu până acum.”…

Şi cum jucase până atunci George Vraca? Şi ce şi unde jucase?! Mare parte din cariera lui s-a petrecut pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu întreruperi în perioade mai lungi sau mai scurte, apoi la compania Bulandra, pentru o vreme, nu prea îndelungată, la Teatrul „Victoria” şi apoi la Nottara. A jucat şi în filme, fiind unul dintre primii actori care aveau să teoretizeze sau, mai bine zis, să spună cu voce tare ce diferenţe sunt între actoria de teatru şi cea de film, trecând totul prin experienţa personală. Şi iată ce spunea Vraca, după filmările de la Paris, pentru Paramount, la începutul anilor ’30, atunci când, deşi ocupat aproape în permanenţă cu filmările n-a apucat să vadă oraşul, dar a apucat, în schimb să-i cunoască pe Marlene Dietrich, pe Marcelle Chantal, pe Jean Angelo sau pe regizorul de film Rex Ingram pe care-l admira în mod deosebit: „Fără îndoială, între arta actorului de teatru şi a celui de film există mari deosebiri. Oricât de puternică ar fi tendinţa teatrului modern de a elibera jocul actorului de convenţional şi de a-i impune o linie sobră, cerebrală, interiorizată, ea nu va putea frânge niciodată graniţa pe care o pune scena între actor şi ultimul spectator din sală. Un actor de teatru scos deci din limitele scenei şi adus fără nici o pregătire în faţa aparatului de filmat devine artificial şi nu reuşeşte să dea impresia de autentic, de viaţă. Pentru că filmul este altceva. Este o artă pe care mişcarea universală a aparatului o eliberează de convenţie. În locul tehnicii scenice (dicţie, mimică, gest), pe primul plan trece arta sugestiei, trăirea implicită a sentimentului, aşa, ca în viaţa de toate zilele.”

Pe scenă, rolurile veneau unele după altele, producându-i când tristeţi, când bucurii, aducându-i când aprecierile criticilor, când criticile lor, dar întotdeauna adoraţia publicului, căci atunci când urca pe scenă George Vraca era cuceritor, seducător, tulburător, de neuitat. Ar fi de povestit o mică întâmplare după celebrul rol cu Romeo, în „Romeo şi Julieta”, alături de Aura Buzescu – Julieta ideală, aşa cum avea să şi-o amintească el întotdeauna. Odată, când a coborât din scenă, a dezbrăcat costumul lui Romeo şi a devenit George Vraca… lăsând iluzia să se destrame, a venit la el o adolescentă îndrăgostită de al lui Romeo, cu fotografia în mână, să-i ceară autograf. Dar un guturai preapământesc îl tulbura pe Vraca în ziua aceea şi fata a fugit dezamăgită: „Cum, dumneavoastră sunteţi Romeo?”…

Au urmat, după celebrul „Romeo şi Julieta” despre care Adrian Maniu scria „Aura Buzescu şi George Vraca sunt singurele persoane care puteau interpreta această piesă la noi”, au urmat, aşadar, celebrele „Fedra” şi „Trecutul”, unde Vraca a urcat pe scenă alături de Maria Ventura, venită special în ţară ca să apară la Teatrul Naţional. 

Ei, cea care în baraca-spital din Iaşi îl făcuse să vadă că există teatrul şi alături de care jucase apoi în Ioana d’Arc, avea să-i fie partener apoi timp de şase ani la teatrul de ea înfiinţat – actriţa care „construia deopotrivă şi cu inteligenţa, şi cu instinctul…”, aşa cum succint avea s-o caracterizeze el.

Cu o gândire extrem de modernă asupra artei actorului, George Vraca declara limpede într-un interviu acordat ziarului Rampa, în 1933: „După teatrul naturalist, în care viaţa apare în mod vulgar, a sosit vremea să nu ne mai mulţumim cu copii fotografice. Eroul piesei moderne comunică fidel cu omul de toate zilele, dar într-un mod sintetic…”

Oscilând mereu – căci aşa erau vremurile – între roluri de mare valoare artistică, pe care întotdeauna le-a evocat cu bucurie, şi dramolete în care de altfel avea un succes extraordinar, Vraca a iubit teatrul cu pasiune. Şi cine ar fi putut uita atunci (dar iată ce pervers e timpul şi ce fragilă şi pieritoare arta actorului, căci azi e aproape uitat…) cum George Vraca a jucat trei roluri în spectacolul maraton de 13 ore… „Din jale se întrupează Electra”, cine ar fi crezut că poate fi uitat în „Hamlet” – căci a luat parte la celebra bătălie, în epocă, a celor trei Hamleţi alături de George Calboreanu şi Valentin Valentineanu –, în „Faust” sau în „Dama cu camelii”… Cine ar fi crezut că poate fi uitat în „Richard al III-lea”, ultimul lui spectacol, chiar atunci când a învăţat să moară…

George Vraca în Richard al III-lea de William Shakespeare


Rămâne peste timp tristeţea unui artist care spunea despre sine „Aş fi vrut să fiu un artist desăvârşit şi nu sunt…”
Sursa