1646 - S-a terminat construcţia mănăstirii Plătăreşti, ctitorie a lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1632-1654).
Hram: Sfântul Mucenic Mercurie
Ctitorie a domnitorului Matei Basarab, Mânăstirea Plătăreşti este unul din cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din sec. al XVII-lea.
Referitor la întemeierea mânăstirii există mai multe ipoteze. Conform uneia dintre ele Matei Basarab ar fi ridicat-o pentru pomenirea celor căzuţi în lupta de la Nenişor (în prezent Armăşeşti) împotriva lui Vasile Lupu. După altă versiune mânăstirea a fost ridicată în amintirea unei lupte cu tătarii veniţi să ajute pe Radu Iliaş, pretendent la domnie, în anul 1632. În tradiţia populară se regăsesc elemente legate de acele evenimente: lacul din apropierea mânăstirii numit al tătarului şi stejarul lângă care s-ar fi odihnit după luptă domnitorul Matei Basarab. Biserica şi ulterior satul Plătăreşti îşi trag numele de la primul egumen grec al mănăstirii, Plastara. De asemenea satul vecin, Podul Pitarului, aminteşte de unul dintre ispravnicii ctitoriei, menţionat în textul pisaniei, Mitrea Pitarul.
Prima versiune aspra întemeierii este mai veridică, ţinând seama de data ctitoriei, 1640, la scurtă vreme de la victoria de la Nenişor, cât şi de relatarea lui Paul de Alep, ce a vizitat mânăstirea în 1657, şi care, printre altele aminteşte de hramul mânăstirii, Sfântul Mercurie, sfânt militar căruia i se aduce laudă pentru biruinţă: „Ni s-a spus că într-unul din războaiele sale cu Vasile Voievod, purtat în acest loc, el (Matei Basarab) a chemat în sprijinul său rugăciunile martirului (Sfântul Mercurie), care i-a apărut în vis şi l-a însoţit cu bărbăţie şi cu tărie. În ziua următoare, când s-a trezit din somn, a pus pe goană duşmanii săi cu mare ruşine şi înfrângere, şi drept aceea el a ridicat această mănăstire”. (N. Iorga, Călători străini, VI, pg.233)
Mânăstirea Plătăreşti este ultima menţionată din rândul acelora zidite de iznoavă de întemei în hrisovul din 27 noiembrie 1640, în care domnitorul întoarce mânăstirile închinate de mitropoliţi şi domni oameni străini ca metoaşe dajnice la mănăstiri din Ţara Grecească şi de la Sfânta Gora deci mânăstirea datează înainte de anul 1646, cel menţionat în pisania bisericii.
Pisania este primul izvor scris care dă informaţii asupra mânăstirii. Este scrisă cu caractere chirilice, într-o limbă română simplă:
„CU BUNĂ VREREA LUI DUMNEZEU RIDICATU-AU ACEASTĂ SÂNTĂ ŞI DUMNEZEIASCĂ MĂNĂSTIRE DIN TEMELIE LUMINATUL DOMN IO MATEI BASARAB VOIEVOD ŞI DOAMNA ELINA ÎNTRU LAUDA SFÂNTULUI SLĂVIT ŞI MARE MUCENIC MERCURIE CA SĂ FIE POMENIT ÎNTRU VECI DE VEACU LA RĂPAOSUL SUFLETELOR, ÎNTRU ODIHNA DREPŢILOR NESFÂRŞITĂ. ISPRAVNIC AU FOST PAN ALBU CLUCERIU; DUPĂ MOARTEA LUI FOST-AU TATĂL LUI PAN MITREA PITARIUL; IGUMEN VASILE, APRILIE 3 VLEAT 7154 (1646), PISAL POP GHEORGHE”.
Aşezarea mânăstirii la sud de Bucureşti se integrează nu numai unui program cultural dar şi unui plan strategic. La începutul domniei sale probabil la dorinţa Porţii Otomane, Matei Basarab nu a părăsit Bucureştii, ulterior însă şi-a schimbat reşedinţa la Târgovişte. Oraşul Bucureşti, devenit mare centru meşteşugăresc, era, din punctul de vedere al turcilor, o cetate de scaun mai uşor de supravegheat. Pentru a fortifica această zonă de câmpie deschisă atât de des cotropită (la sud de turci, iar la nord-est de tătari) Matei Basarab a întărit vechile lăcaşuri şi curţi boiereşti, presărând ţinutul cu noi biserici de mânăstire închinate unor sfinţi militari sau sfinţilor arhangheli. Regiunea putea fi supravegheată în nord de la Mânăstirea Căldăruşani (1637), întărită ca o cetate sau de la Mânăstirea Gherghiţa (1641), unde se păstra permanent o garnizoană. În 1640, voievodul reclădeşte cetatea Giurgiului, iar între anii 1646-1648, Doamna Elina ctitoreşte Mânăstirea Negoieşti, înconjurată cu ziduri de apărare şi având un turn-clopotniţă de unde se putea supraveghea ţinutul mlăştinos al Mostiştei şi confluenţa Argeşului cu Dunărea.
Mânăstirea este înzestrată de domnitorul Matei Basarab şi de boieri cu moşii, pădure şi familii de robi, însă este devastată în repetate rânduri de către oştile otomane şi tătăreşti. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în clădirile mânăstirii îşi aveau sediul trupele austriece şi apoi trupele ruse angajate în luptele pentru ocuparea cetăţilor turceşti de la sud de Dunăre.
La începutul sec. al XIX-lea, o regăsim funcţionând ca mânăstire, biserica însă fiind lipsită de turle (căzute probabil la cutremurul din 1802), acoperită cu şindrilă şi chiliile în mare parte stricate, având nevoie de reparaţii capitale. În 1836, mânăstirea este preluată de Departamentul Credinţei care o transformă în închisoare de femei, stare ce durează până în anul 1844, când averea mânăstirii este transferată Mitropoliei Ţării Româneşti. Mânăstirea a fost sub autoritatea Mitropoliei Ungrovlahiei până în 1863, când, în urma secularizării averilor mânăstireşti, a fost transferată statului funcţionând doar ca biserică de parohie.
În timpul primului război mondial, biserica mânăstirii a fost transformată în depozit de alimente. Trupele de ocupaţie bulgare şi germane au distrus cea mai mare parte a bunurilor, iar arhiva mânăstirii a fost pusă pe foc. În perioada interbelică au loc lucrări de consolidare în urma unui recent cutremur şi de modificare a ferestrelor.
În anul 1930, patriarhul Miron Cristea redeschide mânăstirea, înfiinţând aici atelierele de lumânări ale Patriarhiei.
Între anii 1960 şi 1989, în timpul regimului comunist, mânăstirea este transformată în spital de alienaţi mintal, sfântul lăcaş fiind delimitat de restul ansamblului printr-un gard de plăci de beton şi rămânând biserică de parohie.
Din anul 1985 se lucrează la studiul istoric şi proiectul de restaurare a bisericii de către o echipă a Ministerului Culturii condusă de domnul arhitect Mihai Opreanu. Execuţia durează din 1991/92 până în 1997. Acum se renunţă la cele două turnuri oarbe de pe naos şi pronaos, construite la restaurările anterioare, revenindu-se la turla care încadrează biserica în stilul bisericilor din epoca sa. Au loc lucrări de consolidare şi tot acum se revine la aspectul exterior cu cărămidă aparentă, renunţându-se la straturile de tencuială. Are loc de asemenea restaurarea picturii din pronaos şi a catapetesmei, pictura din naos, altar şi pridvor neavând valoare istorică.
Mânăstirea este reînfiinţată în anul 2000 ca mânăstire de maici, schimbându-i-se alternativ destinaţia (în 2004 devenind de călugări, iar în prezent de maici) şi se încep demersurile pentru aprobarea restaurării corpurilor de chilii şi pentru retrocedarea terenurilor mănăstirii. Restaurarea începe abia în anul 2007 cu corpul de nord, al doilea ca valoare istorică după Casa Domnească, urmând a fi finalizat până la sfârşitul anului 2008.
În prezent mănăstirea nu dispune de posibilităţi de cazare. Slujbele se desfăşoară după rânduiala călugărească: cele 7 laude zilnic şi Sfânta Liturghie. Sfântul lăcaş serveşte şi ca biserică de parohie, din dispoziţia Preasfinţitului Damaschin, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, începându-se demersurile pentru construcţia unei biserici parohiale. Mânăstirea se află în apropiere de mânăstirea Cernica (aprox. 15 km.) pe drumul spre Olteniţa. Se poate ajunge aici cu transportul în comun din Bucureşti sau cu trenul.
Descrierea bisericii. În ansamblu biserica are proporţii robuste, înscriindu-se într-o tipologie de influenţă sârbească, apropiată, prin proporţionarea şi compoziţia volumelor, de tradiţia bizantină. După Nicolae Ghica-Budeşti, biserica din Plătăreşti se înscrie într-o serie de ctitorii care încep cu Dealu (1502) şi din care mai fac parte: Bucovăţ (1570), Tutana (1589), Arnota (1633), Brebu (1650), Gura Motrului (1653), Clocociov. Caracterul comun al acestor biserici este pronaosul împărţit în două printr-un arc longitudinal. Cele mai multe au sau au avut două turle gemene pe pronaos, ceea ce nu este exclus să se fi întâmplat şi la Plătăreşti, cel puţin în intenţia iniţială. La toate aceste biserici naosul este treflat şi are turlă la origine. Zidurile bisericii au o grosime de aprox. 1m, fapt ce le-a făcut să supravieţuiască diferitelor cutremure. Dimensiunile generale ale bisericii sunt 19,7m lungime şi 10,2m lăţime la absidele naosului.
Ansamblul pictural. Pictura interioară a bisericii datează din 1649, an consemnat pe un filacteriu aflat în portretul egumenului Vasile din pronaos. Pictura originală s-a păstrat însă numai în pronaos, iar în restul bisericii este realizată din nou în 1990, fiind însă de un slab nivel tehnic şi artistic. Pictura din pronaos este unul dintre rarele exemple de pictură de la jumătatea sec. al XVII-lea din Ţara Românească. Chipurile impresionează prin sinceritatea şi minuţiozitatea observaţiei. Culorile de esenţă nobilă se îmbină armonios şi scot în relief viaţa de care sunt însufleţite personajele şi compoziţiile. Superioară decorurilor din Arnota şi Plumbuita, pictura bisericii din Plătăreşti rămâne un document istoric şi o mărturie a amurgului tradiţiei artistice a Ţării Româneşti. În primul cadru, pe pereţii de vest şi parţial cei de sud şi de nord, sunt înfăţişate chipurile în picioare ale ctitorilor: jupân Barbu, fratele domnitorului Matei Basarab, Calea, sora domnitorului, Stanca, nepoată a acestuia şi copii Stanco şi Vâlsan. Separat sunt zugrăviţi ispravnicii Mitrea Pitarul, fiul său, Albu Clucerul, şi egumenul Vasile. Portretul domnitorului şi al doamnei Elina apăreau în naos, fiind însă înlocuite cu o scenă liturgică de către un pictor grec. Deasupra intrării spre naos este înfăţişat Sfântul Mucenic Mercurie pe tron încadrat de scene din timpul martiriului său, iar în restul picturii sunt scene din sinaxarul de peste tot anul.
În catapeteasmă se află patru icoane dăruite de Matei Basarab mânăstirii: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Mare Mucenic Mercurie şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Celelalte icoane ale catapetesmei sunt mai recente şi inferioare ca realizare artistică.
Actualele clopote au fost cumpărate de enoriaşii satului, prin stăruinţa preotului paroh Mihail Plătăreanu (1878-1924). Mânăstirea avusese două clopote dăruite de Alexandru Ioan Cuza în 1863, drept despăgubire pentru averile secularizate, care însă au fost luate de nemţi în primul război mondial.
În arhiva bisericii nu s-a păstrat nici un document mai vechi în legătură cu Mânăstirea Plătăreşti. Se păstrează însă 10 minee cu litere greceşti, tipărite la Constantinopol, în 1843, un Triod cu litere greceşti tipărit la Veneţia în anul 1839, de asemenea un Penticostar din 1820, o Cazanie, un Tipic, un Octoih şi 11 Minee, toate scrise cu litere chirilice, în prezent aflate la Muzeul de Istorie din Slobozia.
Ctitorie a domnitorului Matei Basarab, Mânăstirea Plătăreşti este unul din cele mai frumoase monumente istorice din zona Bucureştiului, din sec. al XVII-lea.
Referitor la întemeierea mânăstirii există mai multe ipoteze. Conform uneia dintre ele Matei Basarab ar fi ridicat-o pentru pomenirea celor căzuţi în lupta de la Nenişor (în prezent Armăşeşti) împotriva lui Vasile Lupu. După altă versiune mânăstirea a fost ridicată în amintirea unei lupte cu tătarii veniţi să ajute pe Radu Iliaş, pretendent la domnie, în anul 1632. În tradiţia populară se regăsesc elemente legate de acele evenimente: lacul din apropierea mânăstirii numit al tătarului şi stejarul lângă care s-ar fi odihnit după luptă domnitorul Matei Basarab. Biserica şi ulterior satul Plătăreşti îşi trag numele de la primul egumen grec al mănăstirii, Plastara. De asemenea satul vecin, Podul Pitarului, aminteşte de unul dintre ispravnicii ctitoriei, menţionat în textul pisaniei, Mitrea Pitarul.
Prima versiune aspra întemeierii este mai veridică, ţinând seama de data ctitoriei, 1640, la scurtă vreme de la victoria de la Nenişor, cât şi de relatarea lui Paul de Alep, ce a vizitat mânăstirea în 1657, şi care, printre altele aminteşte de hramul mânăstirii, Sfântul Mercurie, sfânt militar căruia i se aduce laudă pentru biruinţă: „Ni s-a spus că într-unul din războaiele sale cu Vasile Voievod, purtat în acest loc, el (Matei Basarab) a chemat în sprijinul său rugăciunile martirului (Sfântul Mercurie), care i-a apărut în vis şi l-a însoţit cu bărbăţie şi cu tărie. În ziua următoare, când s-a trezit din somn, a pus pe goană duşmanii săi cu mare ruşine şi înfrângere, şi drept aceea el a ridicat această mănăstire”. (N. Iorga, Călători străini, VI, pg.233)
Mânăstirea Plătăreşti este ultima menţionată din rândul acelora zidite de iznoavă de întemei în hrisovul din 27 noiembrie 1640, în care domnitorul întoarce mânăstirile închinate de mitropoliţi şi domni oameni străini ca metoaşe dajnice la mănăstiri din Ţara Grecească şi de la Sfânta Gora deci mânăstirea datează înainte de anul 1646, cel menţionat în pisania bisericii.
Pisania este primul izvor scris care dă informaţii asupra mânăstirii. Este scrisă cu caractere chirilice, într-o limbă română simplă:
„CU BUNĂ VREREA LUI DUMNEZEU RIDICATU-AU ACEASTĂ SÂNTĂ ŞI DUMNEZEIASCĂ MĂNĂSTIRE DIN TEMELIE LUMINATUL DOMN IO MATEI BASARAB VOIEVOD ŞI DOAMNA ELINA ÎNTRU LAUDA SFÂNTULUI SLĂVIT ŞI MARE MUCENIC MERCURIE CA SĂ FIE POMENIT ÎNTRU VECI DE VEACU LA RĂPAOSUL SUFLETELOR, ÎNTRU ODIHNA DREPŢILOR NESFÂRŞITĂ. ISPRAVNIC AU FOST PAN ALBU CLUCERIU; DUPĂ MOARTEA LUI FOST-AU TATĂL LUI PAN MITREA PITARIUL; IGUMEN VASILE, APRILIE 3 VLEAT 7154 (1646), PISAL POP GHEORGHE”.
Aşezarea mânăstirii la sud de Bucureşti se integrează nu numai unui program cultural dar şi unui plan strategic. La începutul domniei sale probabil la dorinţa Porţii Otomane, Matei Basarab nu a părăsit Bucureştii, ulterior însă şi-a schimbat reşedinţa la Târgovişte. Oraşul Bucureşti, devenit mare centru meşteşugăresc, era, din punctul de vedere al turcilor, o cetate de scaun mai uşor de supravegheat. Pentru a fortifica această zonă de câmpie deschisă atât de des cotropită (la sud de turci, iar la nord-est de tătari) Matei Basarab a întărit vechile lăcaşuri şi curţi boiereşti, presărând ţinutul cu noi biserici de mânăstire închinate unor sfinţi militari sau sfinţilor arhangheli. Regiunea putea fi supravegheată în nord de la Mânăstirea Căldăruşani (1637), întărită ca o cetate sau de la Mânăstirea Gherghiţa (1641), unde se păstra permanent o garnizoană. În 1640, voievodul reclădeşte cetatea Giurgiului, iar între anii 1646-1648, Doamna Elina ctitoreşte Mânăstirea Negoieşti, înconjurată cu ziduri de apărare şi având un turn-clopotniţă de unde se putea supraveghea ţinutul mlăştinos al Mostiştei şi confluenţa Argeşului cu Dunărea.
Mânăstirea este înzestrată de domnitorul Matei Basarab şi de boieri cu moşii, pădure şi familii de robi, însă este devastată în repetate rânduri de către oştile otomane şi tătăreşti. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în clădirile mânăstirii îşi aveau sediul trupele austriece şi apoi trupele ruse angajate în luptele pentru ocuparea cetăţilor turceşti de la sud de Dunăre.
La începutul sec. al XIX-lea, o regăsim funcţionând ca mânăstire, biserica însă fiind lipsită de turle (căzute probabil la cutremurul din 1802), acoperită cu şindrilă şi chiliile în mare parte stricate, având nevoie de reparaţii capitale. În 1836, mânăstirea este preluată de Departamentul Credinţei care o transformă în închisoare de femei, stare ce durează până în anul 1844, când averea mânăstirii este transferată Mitropoliei Ţării Româneşti. Mânăstirea a fost sub autoritatea Mitropoliei Ungrovlahiei până în 1863, când, în urma secularizării averilor mânăstireşti, a fost transferată statului funcţionând doar ca biserică de parohie.
În timpul primului război mondial, biserica mânăstirii a fost transformată în depozit de alimente. Trupele de ocupaţie bulgare şi germane au distrus cea mai mare parte a bunurilor, iar arhiva mânăstirii a fost pusă pe foc. În perioada interbelică au loc lucrări de consolidare în urma unui recent cutremur şi de modificare a ferestrelor.
În anul 1930, patriarhul Miron Cristea redeschide mânăstirea, înfiinţând aici atelierele de lumânări ale Patriarhiei.
Între anii 1960 şi 1989, în timpul regimului comunist, mânăstirea este transformată în spital de alienaţi mintal, sfântul lăcaş fiind delimitat de restul ansamblului printr-un gard de plăci de beton şi rămânând biserică de parohie.
Din anul 1985 se lucrează la studiul istoric şi proiectul de restaurare a bisericii de către o echipă a Ministerului Culturii condusă de domnul arhitect Mihai Opreanu. Execuţia durează din 1991/92 până în 1997. Acum se renunţă la cele două turnuri oarbe de pe naos şi pronaos, construite la restaurările anterioare, revenindu-se la turla care încadrează biserica în stilul bisericilor din epoca sa. Au loc lucrări de consolidare şi tot acum se revine la aspectul exterior cu cărămidă aparentă, renunţându-se la straturile de tencuială. Are loc de asemenea restaurarea picturii din pronaos şi a catapetesmei, pictura din naos, altar şi pridvor neavând valoare istorică.
Mânăstirea este reînfiinţată în anul 2000 ca mânăstire de maici, schimbându-i-se alternativ destinaţia (în 2004 devenind de călugări, iar în prezent de maici) şi se încep demersurile pentru aprobarea restaurării corpurilor de chilii şi pentru retrocedarea terenurilor mănăstirii. Restaurarea începe abia în anul 2007 cu corpul de nord, al doilea ca valoare istorică după Casa Domnească, urmând a fi finalizat până la sfârşitul anului 2008.
În prezent mănăstirea nu dispune de posibilităţi de cazare. Slujbele se desfăşoară după rânduiala călugărească: cele 7 laude zilnic şi Sfânta Liturghie. Sfântul lăcaş serveşte şi ca biserică de parohie, din dispoziţia Preasfinţitului Damaschin, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, începându-se demersurile pentru construcţia unei biserici parohiale. Mânăstirea se află în apropiere de mânăstirea Cernica (aprox. 15 km.) pe drumul spre Olteniţa. Se poate ajunge aici cu transportul în comun din Bucureşti sau cu trenul.
Descrierea bisericii. În ansamblu biserica are proporţii robuste, înscriindu-se într-o tipologie de influenţă sârbească, apropiată, prin proporţionarea şi compoziţia volumelor, de tradiţia bizantină. După Nicolae Ghica-Budeşti, biserica din Plătăreşti se înscrie într-o serie de ctitorii care încep cu Dealu (1502) şi din care mai fac parte: Bucovăţ (1570), Tutana (1589), Arnota (1633), Brebu (1650), Gura Motrului (1653), Clocociov. Caracterul comun al acestor biserici este pronaosul împărţit în două printr-un arc longitudinal. Cele mai multe au sau au avut două turle gemene pe pronaos, ceea ce nu este exclus să se fi întâmplat şi la Plătăreşti, cel puţin în intenţia iniţială. La toate aceste biserici naosul este treflat şi are turlă la origine. Zidurile bisericii au o grosime de aprox. 1m, fapt ce le-a făcut să supravieţuiască diferitelor cutremure. Dimensiunile generale ale bisericii sunt 19,7m lungime şi 10,2m lăţime la absidele naosului.
Ansamblul pictural. Pictura interioară a bisericii datează din 1649, an consemnat pe un filacteriu aflat în portretul egumenului Vasile din pronaos. Pictura originală s-a păstrat însă numai în pronaos, iar în restul bisericii este realizată din nou în 1990, fiind însă de un slab nivel tehnic şi artistic. Pictura din pronaos este unul dintre rarele exemple de pictură de la jumătatea sec. al XVII-lea din Ţara Românească. Chipurile impresionează prin sinceritatea şi minuţiozitatea observaţiei. Culorile de esenţă nobilă se îmbină armonios şi scot în relief viaţa de care sunt însufleţite personajele şi compoziţiile. Superioară decorurilor din Arnota şi Plumbuita, pictura bisericii din Plătăreşti rămâne un document istoric şi o mărturie a amurgului tradiţiei artistice a Ţării Româneşti. În primul cadru, pe pereţii de vest şi parţial cei de sud şi de nord, sunt înfăţişate chipurile în picioare ale ctitorilor: jupân Barbu, fratele domnitorului Matei Basarab, Calea, sora domnitorului, Stanca, nepoată a acestuia şi copii Stanco şi Vâlsan. Separat sunt zugrăviţi ispravnicii Mitrea Pitarul, fiul său, Albu Clucerul, şi egumenul Vasile. Portretul domnitorului şi al doamnei Elina apăreau în naos, fiind însă înlocuite cu o scenă liturgică de către un pictor grec. Deasupra intrării spre naos este înfăţişat Sfântul Mucenic Mercurie pe tron încadrat de scene din timpul martiriului său, iar în restul picturii sunt scene din sinaxarul de peste tot anul.
În catapeteasmă se află patru icoane dăruite de Matei Basarab mânăstirii: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Mare Mucenic Mercurie şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Celelalte icoane ale catapetesmei sunt mai recente şi inferioare ca realizare artistică.
Actualele clopote au fost cumpărate de enoriaşii satului, prin stăruinţa preotului paroh Mihail Plătăreanu (1878-1924). Mânăstirea avusese două clopote dăruite de Alexandru Ioan Cuza în 1863, drept despăgubire pentru averile secularizate, care însă au fost luate de nemţi în primul război mondial.
În arhiva bisericii nu s-a păstrat nici un document mai vechi în legătură cu Mânăstirea Plătăreşti. Se păstrează însă 10 minee cu litere greceşti, tipărite la Constantinopol, în 1843, un Triod cu litere greceşti tipărit la Veneţia în anul 1839, de asemenea un Penticostar din 1820, o Cazanie, un Tipic, un Octoih şi 11 Minee, toate scrise cu litere chirilice, în prezent aflate la Muzeul de Istorie din Slobozia.
sf-esc.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu