399 î.Hr.. JC

Moartea lui Socrate

*De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe 

care îl stiu  este că nu stiu nimic".

Mesajul lui Socrate

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoaşterii de sine - Gnothi se auton. Esenţială pentru om este capacitatea sa de a intra în relaţie de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoaşterea propriei noastre fiinţe şi a destinului acesteia se realizează pe două căi:

mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

directă, prin cunoaşterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecţie, acţiune posibilă datorată intervenţiei daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuşi. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) (Greacă: Σωκράτης Sōkrátēs) a fost filosof al Greciei Antice.

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârşitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moaşă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educaţia de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să înveţe muzică, gimnastică şi gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maeştrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, şi Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbeşte în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocinţă; şi Xenofon vorbeşte de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învăţat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povesteşte naşterea lui Eros.

Asupra vieţii de familie a lui Socrate posedăm câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos şi Menexene.

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac îl găsim la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 şi 429. L-a avut ca tovarăş de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, e cât pe ce să cadă în mâinile duşmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, îl regăsim pe Socrate în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viaţa lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediţia pentru cucerirea oraşului Amfipolis.

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate şi o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel şi agreabil, care bea la fel de mult ca tovarăşii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beţie, aşa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admiraţie pe Alcibiade. Mânia, ieşirile violente, duşmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât şi a simplităţii sale; niciodată n-a fost văzut afişând o neglijenţă vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii îşi afectează zdrenţele, de aceea i-a şi spus Socrate filosofului cinic care-şi etala găurile hainei: "Îţi văd deşertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganţa iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admiraţiei şi lăcomiei cumpărătorilor, se mulţumeşte să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid şi conţin înăuntru imaginile unor divinităţi, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoşi şi, mai ales, neînţeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, îşi atrăgea simpatia tinerilor şi constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianţilor, fiind aşadar puternic şi influent. Socrate i-a reproşat public faptul de a nu se gândi la educaţia fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorinţa de răzbunare a lui Anytos. După toate aparenţele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obişnuinţe dobândite. Socrate se situează aşadar la antipozii confortului intelectual, ai conştiinţei împăcate şi ai seninătăţii blajine.

Adus în faţa tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părţi:

Socrate spune cine este şi le va înfăţişa judecătorilor misiunea încredinţată lui de către divinitate: să deştepte conştiinţa contemporanilor săi. Nu reuşeşte să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedeşte mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează şi 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancţiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraţilor, aşa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăţia sa.

Moartea lui Socrate pictata de Jacques-Louis David;Metropolitan Museum of Art, New York

Jean Francois Pierre Peyron painted two pictures of the Death of Socrates in the 1780s. 

Charles Alphonse Dufresnoy’s Death of Socrates was painted in 1650

Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănţuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor şi se întreţinea cu aceştia. Ei n-au stat degeaba şi-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinţei, toţi prietenii lui Socrate erau de faţă cu excepţia lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia şi a lui Platon, bolnav. Socrate îşi dedică ultimele clipe conversaţiei cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară şi refuză să aştepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-l daţi, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie să înţelegem aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulţumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.