Clara Schumann

1896 
Moartea de Clara Schumann la Frankfurt

Romance (1853)



Clara Schumann's Impromptu in E Major - Jozef de Beenhouwer, piano



She had written a total of 60 piano pieces. Included in this post is a recording of the sprightly 'Impromptu in E Major (c.1843)' which she had composed at age 24. 


Clara Schumann (Mrs. Robert Schumann)
Renown Romantic era composer and pianist

Clara Josephine Schumann (născută Clara Josephine Wieck) (* 13 septembrie 1819 la Leipzig – † 20 mai 1896 la Frankfurt pe Main) a fost o pianistă şi compozitoare germană şi soţia compozitorului Robert Schumann.

Tatăl Clarei Schumann, Friedrich Wieck a studiat teologia, dar datorită pasiunii sale pentru muzică a învăţat să cânte la pian şi mai târziu a fondat o fabrică de piane şi un centru de împrumutat partituri. Mama Clarei, Marianne Tromlitz, a fost cântăreaţă şi pianistă. Cuplul a avut cinci copii: Adelheid, care a murit la o vârstă fragedă, Clara, Alwin, Gustav şi Viktor. Când s-a născut Viktor (1824) părinţii erau deja divorţaţi. Friedrich Wieck s-a căsătorit în 1828 cu Clementine Fechner, care era cu douăzeci de ani mai tânără decât el şi cu care a avut o fiică (Marie), care a primit lecţii de pian de el. Marianne s-a recăsătorit cu Adolph Bargiel şi a avut un fiu, Woldemar Bargiel, care mai târziu a devenit un compozitor important.

Friedrich Wieck care a fost desemnat să se ocupe de educaţia copiilor săi era văzut ca autoritar şi stict, dar nu nedrept. Întreaga sa atenţie a fost dedicată Clarei pe care, datorită talentului său muzical, voia să o facă cunoscută cât mai repede posibil drept un copil minune şi o virtuoază a pianului. Drept urmare a retras-o din învăţământul public şi i-a dat lecţii private, astfel încât concetrarea pe învăţarea şi perfecţionarea cântatului la pian să nu fie perturbate de influenţe exterioare. Ţinea pentru Clara, care nu era încă capabilă să se exprime corect în scris, un jurnal în care nota lucruri la persoana întâi, ca şi cum Clara ar fi fost autoarea. Şi mai târziu a influenţat indirect ceea ce scria ea în jurnal prin faptul că cerea să citească ceea ce era scris. Acest fapt explică anumite însemnări ale fetei de nouă ani, cum ar fi următorul pasaj:

Tatăl meu care spera de mult timp la o schimbare din partea mea a observat astăzi din nou că încă sunt leneşă, delăsătoare, dezordonată, încăpăţânată, neascultătoare, etc. chiar şi când este vorba de pian. Pentru că am cântat în prezenţa sa atât de prost Noile variaţiuni op. 26 de Hünten, a rupt în faţa mea partitura şi începând de astăzi nu mai vrea să-mi dea ore şi nu mai am voie să cânt decât game, studii de Cramer şi exerciţiile lui Czernys pentru triluri.

Tendinţa sa de a controla totul la Clara s-a transformat mai târziu în trăsături tiranice ajungând până acolo încât a vrut s-o ţină la distanţă de Robert Schumann.

Wieck îi preda el însuşi fiicei sale şi făcea lucrul acesta cu mare success, lucrul dovedit şi de aplauzele pe care le primea fiica sa la fiecare apariţie. Clara era modelul metodelor sale pedagogice de învăţare a pianului, metode care i-au făcut pe muzicieni ca Robert Schumann şi Hans von Bülow să devină pianişti de concert remarcabili. Totuşi metoda sa dură de învăţare a pianului nu era în concordanţă cu drepturile copilului. Pe de altă parte educaţia Clarei care ieşea din sfera muzicii a fost precară. Conform Evei Weissweiler se putea vedea influenţa tatălui chiar şi în repertoriul său de concert. De abia după ce influenţa tatălui s-a diminuat, Clara Schumann a început să cânte în concertele sale piese de Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach şi Robert Schumann. Înainte repertoriul său era format din compozitori ca Friedrich Kalkbrenner, Camille Pleyel, Ignaz Moscheles şi Henri Herz.

Wieck se considera impresarul Clarei. El organiza călătoriile pentru concerte, de multe ori anevoios de făcut. Avea grijă să fie emise invitaţiile, să fie ales locul potrivit pentru concert şi ca instrumentele care era puse la dispoziţie să funcţioneze. În special ultimul punct era o provocare, atât pentru tată, cât şi pentru fiică. La începutul secolului al 19-lea nu se obişnuia ca pianele cu coadă să fie transportate, iar la faţa locului se puteau procura foarte greu, iar acelea care erau disponibile nu erau acordate bine sau aveau alte defecte. Înaintea ficărui concert se întrebau temător dacă mecanica instrumentelor îi va ajuta sau nu. Se putea întâmpla foarte uşor ca în timpul concertului să rămână clape blocate ori corzile să nu fie fixate bine în placa de rezonanţă, fapt care ar face ca sunetul liber produs să distrugă toată piesa. Wieck transporta cu sine un întreg arsenal de unelte pentru pian şi înainte de concert se ocupa de acordatul şi reparatul pianului. Curând însă începe să trimită în avans instrumente la locul concertului, astfel Clara poate cânta la un pian cu coadă cu care este obişnuită.