A fost T.E. Lawrence un erou ? Istoria o va stabili. Lawrence of Arabia’s

1935

Moartea lui Thomas Edward Lawrence



Lawrence of Arabia (Overture) - Maurice Jarre

Thomas Edward Lawrence (CB) (n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935), mai cunoscut ca T. E. Lawrence, a fost un ofiţer britanic, celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate, alături de scrierile sale şi de o largă varietate de activităţi şi asocieri, au făcut din el obiect de fascinaţie în întreaga lume, unde a fost cunoscut ca Lawrence al Arabiei ("Lawrence of Arabia").

Conform fişei medicale întocmite de Forţele Aeriene Regale Britanice (RAF) la încorporare, pe 12 martie 1923 Lawrence avea înălţimea de 1,66 m şi 59 kg, "cicatrici pe fese" şi i se făcuse circumcizie.

Familia în care s-a născut T. E. Lawrence, la 16 august 1888, nu prea era un model al Angliei victoriene. Cu patru ani înainte, Thomas Chapman îşi părăsise soţia şi cele patru fiice nevârstnice, la Dublin, pentru a-şi întemeia un cămin cu guvernanta acestora, Sarah Maden. Peregrinând între Irlanda, Ţara Galilor, Scoţia şi Franţa, Thomas şi Sarah au avut împreună patru fii în decurs de nouă ani (al cincilea s-a născut în 1900). Stabilindu-se în cele din urmă la Oxford, sub numele de Lawrence, cuplul a căpătat, în sfârşit, o aparentă respectabilitate. Dar cel de-al doilea fiu al lor, sensibilul Thomas Edward, a suferit toată viaţa din cauza condiţiei de bastard. La vârsta de 12 sau 13 ani, micul Lawrence şi-a rupt un picior. Fie din cauză că fractura s-a vindecat greu, fie din cauza oreionului contractat în adolescenţă, băiatul s-a oprit din creştere la înălţimea de aproximativ 1, 66 m. Cu un cap disproporţionat de mare, părea mult mai scund când a intrat la Jesus College de la Oxford, în toamna anului 1907. Probabil în compensaţie pentru statura scundă, Lawrence şi-a cultivat o serie de afectări, printre care un chicotit, strident, nervos, pe care mulţi îl găseau agasant. Într-o lume a bărbaţilor, părea asexuat, dacă nu chiar efeminat. Primul roman biografic despre T. E. Lawrence a fost tradus în limba română de Mircea Eliade.

Educaţia unui luptător

La Oxford, Lawrence a fost mult influenţat de David George Hogarth, savant şi arheolog preocupat de Orientul Mijlociu. Hogarth l-a încurajat să îşi scrie lucrarea de licenţă despre arhitectura militară a cruciaţilor şi i-a dat studentului instrucţiuni detaliate când a plecat în Orientul Mijlociu, în iunie 1909, pentru cercetări pe teren. Călătorind prin Siria pe jos, singur, "trăind ca un arab, printre arabi", Lawrence s-a îndrăgostit de această regiune şi de locuitorii ei. Întors la Oxford, a absolvit universitatea în vara anului 1910. La recomandarea lui Hogarth, Lawrence a obţinut o bursă postuniversitară pentru a se alătura arheologilor de la Karkemiş, sit antic de pe malul vestic al Eufratului. Cu excepţia lunilor de vară când, din cauza căldurii, lucrările se întrerupeau, Lawrence şi-a petrecut următorii ani în Siria - cei mai fericiţi ani din viaţă, cum va spune ulterior. În pantaloni scurţi, s-a bronzat sub soarele arzător şi a învăţat în scurt timp să îi conducă pe cei 200 de muncitori pe care îi avea în subordine, vorbind şi glumind cu ei în arabă. Dar arheologia nu îi satisface pe deplin interesul faţă de aceasta zonă; la un moment dat, înainte de ianuarie 1914, devine spion.

Spionaj în deşert

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era numit "bolnavul Europei". În timp ce Germania, Franţa şi Rusia doreau fiecare să devină puterea dominantă în Orientul Mijlociu pe ruinele imperiului, Marea Britanie acţiona spre a-şi asigura propriile interese. După ocuparea Egiptului, în 1882, britanicii controlau Canalul Suez, calea lor vitală spre India. Dar era necesară supravegherea îndeaproape a oricărei activităţi politice la est de Suez şi de Marea Roşie. Cu finanţarea respectabilă a Fondului pentru Explorări în Palestina, Lawrence s-a alăturat arheologului Leonard Woolley şi căpitanului britanic Stewart Newcombe pentru o cercetare a peninsulei Sinai, la începutul anului 1914. Aparent, ei încercau să găsească vestigii ale celor 40 de ani de peregrinări ale israeliţilor, după ieşirea din Egipt. În realitate, căutau semne ale unor activităţi militare turceşti în regiunea de frontieră.

Primul Război Mondial a izbucnit în august 1914 şi, pentru scurt timp, Imperiul otoman a părut a rămâne neutru. Dar când turcii au atacat Rusia, aliata Marii Britanii, Lawrence s-a oferit să plece în Egipt. În decembrie se afla la Cairo, ajutând la crearea unei reţele de spionaj în zona pe care o cunoştea atât de bine.

 

Lawrence nu putea fi un soldat obişnuit. Despre prima întâlnire cu tânărul ofiţer cu aer adolescentin, comandantul lui la Cairo nu îşi aminteşte decât de dorinţa de nestăpânit de a-i spune tânărului sa-şi taie părul. Dar camarazii săi au fost entuziasmaţi de mintea sa ageră şi de "extraordinara sa capacitate de a-şi vedea liniştit de treburile lui". Însă în scurt timp s-a plictisit de cartografieri, de rapoarte geografice şi de interogarea potenţialilor spioni.

În 1915, doi dintre fraţii săi au pierit în luptele din Franţa. Lawrence se plânge în februarie 1916 că, spre deosebire de ei, "Noi nu facem aici decât să stăm şi să plănuim o politică arabă de hărţuire. " Totuşi, în luna următoare i se încredinţează o misiune secretă extraordinară în Mesopotamia (actualul Irak) unde armata britanico-indiană era asediată de turci. El urma să ofere o mită de un milion de lire sterline comandantului turc pentru a ridica asediul şi, pe ascuns, să instige triburile arabe locale la revoltă împotriva Imperiului Otoman. Ambele eforturi au eşuat şi Lawrence s-a întors în Egipt pentru a fi din nou, după cum se plângea el, "ţintuit în acel birou din Cairo. "

Când vestea revoltei lui Hussein din iunie 1916 a ajuns la Cairo, Lawrence scria acasă despre cât de bine se simţea că "ajutase oarecum la crearea unei noi naţiuni". În octombrie este trimis în Hijaj să îi întâlnească pe rebelii arabi. Deşi capabil ca lider moral, demnul Hussein era evident prea în vârstă pentru un comandant militar. Pe fiul lui cel mai mare Lawrence îl considera "prea cinstit", pe cel de-al doilea "prea isteţ" şi pe cel de-al patrulea "prea apatic". Dar în cel de-al treilea fiu al lui Hussein, Feisal, Lawrence a găsit "omul pe care îl căutam în Arabia - conducătorul care va duce la victorie revolta arabă". Tovarăşi de arme, englezul scund, blond şi arabul înalt, brunet se vor acoperi de glorie în următorii doi ani.

"Aurens" merge până la capăt

Pentru a câştiga încrederea arabilor, Lawrence a început să poarte îmbrăcămintea localnicilor şi să îndure călătoriile lungi pe cămilă. "Dacă adopţi vestimentaţia arabă", scria el, "trebuie să mergi până la capăt. Să îţi laşi prietenii şi obiceiurile englezeşti pe ţărm şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile arabe." Faptul că a adoptat modul de viaţă al arabilor i-a cucerit pe beduinii de obicei suspicioşi, care atunci apărea strigau "Aurens ! Aurens !" - acesta fiind modul în care îi pronunţau ei numele, atât de străin limbii lor.

Însoţit de Lawrence şi de suita sa formată din 25 de servitori şi gărzi de corp, Feisal lansează ofensiva care avea să se încheie la Damasc. Sub îndrumarea lui Lawrence, el stabileşte o strategie adecvată terenului şi capacităţilor de luptă ale oamenilor săi. Înaintând în Peninsula Arabă, rebelii purtau un război de hărţuire care îi înspăimânta pe duşmani şi înrolau, pe parcurs, recruţi din alte triburi. Ei au ocolit fortăreţele turceşti şi au atacat în mod repetat calea ferată din Hijaz, dinamitând poduri şi linii ferate, provocând deraieri de trenuri, distrugând locomotive. "Spectacolul era splendid", scria Lawrence, "nu vă puteţi imagina o bucurie mai mare pentru noi, o iritare şi o furie mai mare pentru turci."

În ianuarie 1917, portul Wejh de la Mare Roşie a fost cucerit şi, prin capitularea oraşului Aqaba, în iulie, campania din Hijaz s-a încheiat cu victoria arabilor. Comandamentul britanic de la Cairo a înţeles imediat că rebelii arabi înfrânseseră mai multe trupe turceşti decât britanicii şi, după cum observa Lawrence oarecum maliţios, "a început să îşi amintească cum sprijinise el revolta arabă". De acum înainte oamenii lui Feisal aveau să fie flancul drept al armatelor aliate conduse de generalul Allenby, care atacau din nord, prin Palestina. De două ori, în cursul anului 1917, Lawrence a făcut incursiuni secrete periculoase în spatele liniilor inamice pentru a-i instiga pe arabii din Siria. În noiembrie, în satul Deraa, a fost capturat pentru scurt timp de turci, care probabil nu l-au identificat. Ce s-a întâmplat acolo, rămâne un subiect controversat.

Potrivit jurnalului său, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, publicat după război, el a fost torturat cumplit şi abuzat sexual de către cei care îl capturaseră. Scandaloasa poveste este respinsă de un eminent istoric american ca "neplauzibilă" ; dar un ofiţer, camarad al lui Lawrence, îşi aminteşte că acesta s-a întors de la Deraa foarte abătut, ceea ce l-a convins că trăise un coşmar. Dar la trei săptămâni de la întoarcerea de la Deraa, Lawrence se refăcuse suficient pentru a intra alături de Allenby în Ierusalim, la 9 decembrie 1917. În 1918, Aliaţii au continuat să înainteze spre nord, cu Lawrence şi arabii pe flancul drept. Când Allenby pregăteşte asaltul Damascului, în septembrie, el are sub comanda sa 250 000 de oameni.Deşi turcii aveau o forţă nominală egală, 50 000 de soldaţi ai lor erau blocaţi de 3000 de arabi ai lui Lawrence la est deIordan, în timp ce alţi 150 000 se aflau pe teritoriul Mesopotamiei, încercând zadarnic să împiedice alte revolte arabe. Având o superioritate de cinci la unu, Allenby a obţinut victoria la 1 octombrie.

În mai 1916, Marea Britanie şi Franţa semnează un acord secret, cunoscut ca Tratatul Sykes-Picot, după numele celor doi negociatori, care prevedea o divizare postbelică a teritoriilor Turciei din Orientul Mijlociu în sfere de influenţă britanică şi franceză. Oricare stat arab din regiune urma să fie sub controlul administrativ britanic sau francez. La două zile după intrarea triumfală în Damasc, Feisal a aflat adevărul amar privind limitele independenţei arabe. Insistând că nu a ştiut nimic despre acordul secret, Lawrence îi cere lui Allenby să-l absolve de obligaţiile militare şi să-i permită să se întoarcă în Anglia. "Nefiind chiar prost" avea să noteze el în Cei şapte stâlpi si înţelepciunii, "mi-am dat seama că promisiunile făcute arabilor erau literă moartă." Regreta că îşi lăsase oamenii să-şi rişte viaţa pentru un rezultat atât de nesemnificativ : "În loc să fiu mândru de ceea ce făcuserăm împreună, eram în permanenţă îngrozitor de ruşinat". 

Lawrence realiza şocat că luptele se purtaseră mai curând pe coridoarele puterii decât pe nisipurile deşertului. Revenit în Anglia, Lawrence şi-a pus din nou uniforma şi la 29 octombrie s-a prezentat în faţa unei comisii a cabinetului de război britanic. Propunera lui : renunţarea la Tratatul Sykes-Picot pentru a-i ţine pe francezi departe de Orientul Mijlociu şi împărţirea Mesopotamiei şi a Siriei în trei regate conduse de trei dintre fii lui Hussein,Feisal urmând să guverneze la Damasc. În timp ce aştepta o decizie guvernamentală, Lawrence i-a telegrafiat lui Hussein, sugerîndu-i să-l trimită pe Feisal să-l reprezinte la Conferinţa de pace care urma să aibă loc la Paris la începutul anului 1919. Dar încă o dată avea veşti proaste pentru Feisal. Întânlindu-se cu el pe vapor, la Marsilia, la 26 noiembrie, îşi anunţa fostul tovarăş de arme că Franţa se opusese participării lui la Conferinţa de pace. Feisal petrece lunile decembrie şi ianuarie în Marea Britanie, unde Lawrence i-l prezintă pe Chaim Weizmann, liderul sionist căruia britanicii îi promiseseră o patrie evreiască în Palestina. Considerându-i pe semiţii arabi şi evrei ca "un tot indivizibil", Lawrence spera într-o dezvoltare a cooperării lor în Orientul Mijlociu. În schimbul necontestării dreptului de stabilire în Palestina, evreii urmau să îi împrumute bani lui Feisal pentru a-şi organiza regatul în Siria. Războiul din Orientul Mijlociu fusese mereu secundar faţă de încleştarea cu Germania pe frontul de vest; iar campania lui Lawrence alături de arabi fusese numită "o afacere secundară a unei afaceri secundare". Cu toate acestea, colonelul Lawrence, cu figura sa adolescentină, cum remarca un delegat american, fusese persoana "cea mai cuceritoare" la Conferinţa de pace care s-a deschis la 18 ianuarie 1919. Cum lui Feisal i se refuzase participarea, sarcina de a garanta loialitatea acestuia faţă de Marea Britanie i-a revenit lui Lawrence. Pentru Lawrence, duşmanii erau acum francezii; el spera ca "arabii să fie primul nostru dominion exotic şi nu ultima noastră colonie exotică". Puţini împărtăşeau părerea, fie printre britanici, fie printre arabi. Marea Britanie avea un nou interes în instituirea unui mandat în Orientul Mijlociu: petrolul. Iar guvernul nu voia să se dezică de aliata sa din război, Franţa. Feisal s-a văzut nevoit să accepte condiţiile Tratatului Sykes-Picot, care amâna independenţa arabă reală.

Lupta încetează, legenda ia amploare

Înfrânt la Conferinţa de pace, Lawrence încearcă să câştige sprijinul opiniei publice prin vehemente scrisori şi articole de presă, iar apoi devine consilierul lui Winston Churchill pentru probleme arabe, la Ministerul Coloniilor al Marii Britanii. În zadar.

Proclamat rege al Siriei în martie 1920, Feisal a fost detronat de francezi în iulie, în timp ce britanicii nu au reacţionat. În 1921, britanicii îl aduc pe Feisal pe tronul Irakului, care rămâne sub dominaţie britanică în următorii zece ani. Între timp, fratele său Abdullah este instalat ca emir al Transiordaniei, alt protectorat britanic. În 1924, Hussein este forţat să abdice de la conducerea Hijazului, fiind înlocuit de ibn Saud, şeful unui alt trib.

T. E. Lawrence et George Brough - Octobre 1930

Între timp, dezgustat de politică, Lawrence se retrage la Oxford pentru s-şi scrie memoriile. De ce făcuse toate acestea ? Epilogul la Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii prezinta patru motive. Primul şi cel mai puternic fusese unul personal, "omis din paginile cărţii, dar nici o clipă absent, cred, în mintea mea, fie că dormeam, fie că eram treaz, pe parcursul tuturor acelor ani". Este vorba, după cum relevă o cercetare amănunţită, de dragostea lui Lawrence pentru băiat arab numit Dahouum, cu care se împrietenise la Karkemiş, în 1913; libertatea pentru poporul acestui băiat, scria el, ar fi un "cadou acceptabil". Cu câteva săptămâni înainte de cucerire Damascului, a aflat că băiatul a murit de tifos - "astfel, cadoul meu nu mai are rost", nota el îndurerat. Cel de al doilea motiv al lui Lawrence era patriotismul, dorinţa de a ajuta Marea Britanie să câştige războiul. Al treilea, curiozitatea intelectuală, "dorinţa de a mă simţi iniţiatorul unei mişcări naţionale". Iar al patrulea, ambiţia personală, "viaţa mea să facă parte din aceea nouă Asie care în mod inexorabil va veni peste noi".

Cariera postbelică a lui Lawrence este la fel de ciudată şi controversată ca faptele sale legendare din timpul revoltei arabe. În august 1922, fostul colonel se înrolează în Forţele Aeriene Regale britanice sub numele de John Ross. Suportă umil tirania ofiţerilor instructori. Dar când presa publică povestea autoumilirii lui Lawrence ca recrut, acesta este dat afară.

Neputând să se angajeze fiindcă, după cum mărturisea chiar el, cu un oarecum umor, "nimeni nu vrea să îmi ofere un serviciu suficient de modest pe cât aş vrea", singura satisfacţie a lui Lawrence era să străbată ţara pe motocicletă. La intervenţia prietenilor, este readmis în armată în martie 1923, de data aceasta în corpul de tanchişti, ca simplu soldat, sub numele de T.E. Shaw. Doi ani mai târziu, reuşeşte să se transfere în RAF, unde îşi petrece, ca aviator,ultimii zece ani din viaţă.

La 13 mai 1935, se pare că Lawrence a piedut controlul motocicletei în plină viteză pe un drum din sudul Angliei şi a fost proiectat peste ghidon. După şase zile a murit din cauza rănilor de la cap. Chiar înainte de accident, o maşină neagră a trecut pe lângă Lawrence venind din sens opus. În acel moment, doi copii pe biciclete i-au apărut brusc în faţă, iar Lawrence a încercat să-i evite.

A fost T.E. Lawrence un erou ? Istoria o va stabili.