George Coşbuc

1918: George Coşbuc, poet român (n. 1866)



George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet şi traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.


Ţara pierde un mare poet ...
„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

George CoşbucBrâul Cosânzenii  Avea Ileana ochi de soareŞi galben păr, un lan de grâu;Vestmânt avea ţesut în floareŞi-un brâu purta pe-ncingătoare,Cum n-a mai fost pe lume brâu. Era de aur pe tot locul,Un fulger pe-al ei trup încins.El noaptea da lumini ca focul,Şi-n brâu sta fetei prins noroculPrecum e-n talismane prins. Vrăjit era că, de-l va pierde,Norocul ei să piară-n veci,Nici flori mai mult să n-o dezmierde,Să n-afle umbră-n codrul verdeŞi verile să-i fie reci. Dar Sfântul Soare ziua-ntreagăPândeşte brâul - l-ar fura.Că lui de mult i-e fata dragă,Iar fata nu vrea să-nţeleagă,Şi el acum şi-ar răzbuna! Ea trece-n dulce nepăsarePrin lunci cu flori şi doarme-n văi,Iar păzitor pe vânt îl are -Întreaga viaţă vis îi pareŞi joc îşi bate de flăcăi. Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,Şi-n drumul lui umblând de-atunciSimţea de-ajuns frumoasa fatăCă viaţa noastră nu ni-e datăDe dragul unor flori din lunci. Din ochi albaştri de cicoarePe sânu-i alb de ghiocelCurg lacrimi calde-acum! O doare,Ei inima de drag îi moare,Iar Făt-Frumos, vai, cum e el! - "Atâta dragoste nebună!Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi -Visarea ta la ce ţi-e bună?Vrei s-o visăm noi împreună?Atunci tu brâul să-l dezlegi! Ea tremură zâmbind şi geme:- "Norocul meu întreg îl vrei!Ea numai pentru brâu se teme,Că vor afla duşmanii vremeSă-i fure-ntr-asta brâul ei. - "De ce te temi? Ne vom ascundeÎn noaptea codrului umbrosSub brazii fără grai, pe undeNici ochi de om nu pot pătrunde,Nici flori cu tăinuit miros. El zice-aşa, să zică iară,Să-i facă gândul ei uşor,Iar gându-i se topea de pară -Şi-n codru des, în zi de vară,S-ascunde fată şi fecior. Au fost ascunşi încât nici floare,Nici ochi de om nu i-au zărit.Dar printre crengi adormitoareDin cer un singur ochi de soareCăzu pe brâu şi l-a răpit. Atunci Ileana şi simţeşteCă-i arde plânsul în priviri;Ea după brâu în jur priveşteŞ-aprinsa-i faţă-ngălbeneşteCă nu e brâul nicăiri. Şi cum ea varsă desperatăUn plâns amar, un cald şiroi,Curgea din cer ploaie curată,Iar dintre ploi lucind s-aratăFrumosul brâu stropit de ploi. Şi-n ceruri călătorul SoareRâdea cu hohot repetatŞi prin văzduhuri plutitoareIzbea săgeţi răzbunătoareDe-a lungul brâului furat. - "Vai, brâul meu! gemea copila.Atât de mult eu l-am temut,Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!Şi-apoi plângea, mai mare mila,Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut. De-atunci totuna este firea,Dar multe nu-s din câte-au fostAzi nu-i Ileana nicăirea,De-abia trăieşte-n pomenireaPoveştilor cu dulce rost. Iar Soarele-n văzduhuri plineDe zâmbetu-i cel cald de foc,Ileano, a uitat de tine!Dar brâul când în minte-i vineÎşi bate şi-azi de tine joc. Dac-ai murit, frumoasă fată,Furatul brâu e viu mereu:Când plouă, vara, câteodatăUn brâu de foc pe cer s-arată,Iar noi îi zicem curcubeu.