Orfeu în muzică si arta

Cesare Gennari

Orfeu  este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus şi al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreţ desăvârşit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.

Orfeu în muzică si arta

Oistrakh plays Gluck "Orfeo ed Euridice"

Leighton

Personajul a inspirat pe mulţi muzicieni, de exemplu:

Angelo Poliziano a conceput nu numai versuri cu acest subiect, ci şi drama muzicală Favola di Orfeo din 1480, reprezentată în Mantova cu ocazia nunţii lui Francesco Gonzaga cu Isabella d'Este. Drama se orientează după versiunea dată de Vergiliu legendei şi se încheie cu sacrificarea lui Orfeu de către bacante, datorită faptului că devenise pederast. Muzica, compusă probabil de mai mulţi compozitori mantovani, nu s-a păstrat, dar trebuie menţionată încercarea ansamblului „Huelgas” din 1981 de a o reconstrui cu ajutorul unei compilaţii.

Federico Cervelli (1625 – 1700),  "Orfeo ed Euridice"

Fondazione Querini-Stampalia, Venezia (Italia)

Jacopo Peri: opera L´Euridice după „favola drammatica” în trei acte a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1600 la Florenţa, cu ocazia nunţii Mariei de´ Medici cu Henric al IV-lea al Franţei. Această primă operă din istoria muzicii ale cărei note s-au păstrat a fost reprezentată exclusiv pentru mireasa care-şi sărbătorea în Florenţa natală singură nunta, fără mire. Reprezentaţia a inclus şi pasaje compuse de Giulio Caccini, concurentul lui Peri. În drama lui Rinuccini Orfeu reuşeşte să-şi salveze soţia.

Giulio Caccini: opera L´Euridice după aceeaşi „favola drammatica” a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1602 la Florenţa. Caccini, cântăreţ la curtea Medicilor, concurase deja cu Peri pentru a fi însărcinat cu organizarea festivităţilor din 1600, dar nu reuşise să-şi impună atunci şi propria compoziţie cu tema „Euridice”. Versiunea reprezentată în 1602 este mai complexă din punct de vedere muzical decât cea a rivalului Peri, care folosise mai multe recitative.

Claudio Monteverdi a compus, sub mecenatul principilor de Gonzaga ca şi Poliziano, prima operǎ cu numele L’Orfeo, cu un libret în cinci acte de Alessandro Striggio, reprezentatǎ în 1607 în Mantova. Tema rugii lui Orfeu în faţa unui Charon indiferent şi cea a salvării Euridicei îi permit compozitorului să strălucească cu pasaje muzicale extrem de elaborate, care asimilează influenţa madrigalelor. Ca în madrigalele sale, Monteverdi nu pregetă să introducă disonanţe şi modificări bruşte de tempo atunci când exprimă muzical mari pasiuni. Remarcabil este şi spectrul neobişnuit de larg de instrumente care acompaniază neliniştea şi durerea lui Orfeu, care permite dealtfel chiar executarea unei mici uverturi, precum şi a pasajelor instrumentale între acte. Monteverdi pune prin această inovaţie bazele orchestraţiei operei moderne, ceea ce îl determină pe 

Theodor W. Adorno (1978) să declare că tocmai lui Orfeu i se datorează arhetipul operei. Opera lui Monteverdi se încheie cu salvarea cântăreţului de către Apollo, conform unei revizii a libretului de către Striggio, care în prima versiune îl lăsase pe erou pradă bacantelor. Sfârşitul acesta senin este retractat apoi în numeroasele prelucrări moderne ale operei..

Rodin

Jean-Philippe Rameau : cantata Orphée (cca. 1721).

Georg Philipp Telemann: opera Mirabila statornicie a iubirii sau Orfeu (1726), prelucrată drept Iubirea dornică de răzbunare sau Orasia, regina văduvă în Tracia (1736). Libretul conţine recitative şi arii în limbile franceză, italiană şi germană, preluate din alte opere. Orasia este o regină tracă îndrăgostită de Orfeu, care se face vinovată de moartea Euridicei. Orfeu încearcă zadarnic să-şi salveze iubita din infern şi este ucis până la urmă de regina tracă. Tragedia Orasiei este aici subiectul principal, prin sinuciderea acesteia se şi încheie opera.

Christoph Willibald Gluck încearcă să reformeze genul operei eroice cu Orfeo ed Euridice, reprezentată pentru prima oară la Viena, în 1762. Altfel decât Monteverdi în opera sa lirică, Gluck îşi propune, secundat de libretistul Rainieri de´ Calzabigi, să simplifice naraţiunea şi pasajele de canto pentru a obţine mai multă credibilitate din punct de vedere dramatic. Justificarea ariilor, a pasajelor corale şi a dansurilor de cursul acţiunii este subordonată de asemenea acestei intenţii. Într-o prelucrare mai târzie, reprezentată în 1774 la Paris, compozitorul renunţă parţial la aceste principii prin adaosuri la partiturile de canto. Zbuciumul dramatic nu este însă aplanat, având în vedere faptul că, şi la Paris, opera începe cu un strigăt sfâşietor al lui Orfeu, care tocmai află de moartea Euridicei. Aceasta va fi în final readusă în lumea celor vii de către Amor. Opera lui Gluck are deci un sfârşit fericit, morala secolului al XVIII-lea nepermiţând să rămână virtutea nerecompensată. Opera este reprezentată în prezent de obicei în prelucrarea lui Hector Berlioz din 1859, cu o orchestraţie adaptată ansamblurilor moderne şi cu o partitură de alto a rolului principal.

"Orpheus and Eurydice", a relief from 1944 by Arno Breker.

Joseph Haydn: opera L'anima del filosofo ossia Orfeo ed Euridice (1791), concepută în cinci acte, dar rămasă fragment şi reprezentată pentru prima oară de-abia în 1951 la Florenţa. Cele patru acte care s-au păstrat au o acţiune care, lipsind libretele, nu mai poate fi reconstruită. Ea se orientează în linii mari după textul lui Vergiliu, cu adaosul unei introduceri în care Orfeu o salvează pe Euridice de oamenii sălbatici ai pădurii şi o ia de soţie. În actul patru, bacantele poartă capul lui Orfeu spre Insula Bucuriei, dar sunt surprinse pe mare de o furtună, care probabil le va nimici.

Gioacchino Rossini: cantata Il pianto d´armonia per la morte d´Orfeo (1808).

Franz Schubert: Lied des Orpheus, als er in die Hölle ging, lied pe versurile lui Johann Georg Jacobi (1816). Textul numeşte iubirea în general ca motiv al coborârii în infern, nu pe Euridice. Liedul, compus de Schubert la vârsta de 19 ani, este considerat ca fiind mai degrabă nereuşit din punct de vedere muzical.

Hector Berlioz: La mort d'Orphée. Monologue et bacchanale pour ténor, choeur de femmes et orchestre, compoziţie pentru cor (1827).

Franz Liszt: poemul simfonic „Orfeu” (1854). Inspirat de opera lui Gluck, poemul a fost creat iniţial ca preludiul acesteia.

Jacques Offenbach: opera burlescǎ Orfeu în infern (1858), pe libretul lui Hector Crémieux şi Ludovic Halévy. Deja intriga se dovedeşte a fi la Offenbach o parodie a mitului, care acuză dubla morală a societăţii burgheze: cuplul Orfeu/Euridice este cuprins de lehamite reciprocă, dar convenţiile sociale stau în calea unui divorţ. Euridice întâlneşte ca într-o înscenare de roman pastoral un ciobănaş, de care se lasă foarte benevol sedusă. Acesta este însă stăpânul infernului şi o răpeşte pe nimfă în lumea subpământeană. Violonistul Orfeu nu simte decât uşurare văzându-se eliberat de cătuşele căsniciei, dar este obligat de o Opinie Publică personificată să-şi caute soţia. Astfel ajunge Orfeu întâi în Olimp, unde domneşte aceeaşi discordie ca în lumea muritorilor. Jupiter, numit în mod ghiduş „papa Piter„ sau „Jupin”, este obligat de Juno să i-o ceară lui Pluto pe Euridice înapoi. În al doilea act zeii olimpieni vizitează de aceea infernul, considerând vizita dealtfel drept o distracţie binevenită. Jupiter o seduce la rândul lui pe Euridice şi o ascunde în rândurile bacantelor, care îi atrag pe toţi zeii să se alăture cancan-ului lor dezlănţuit. Euridice este însă descoperită şi cedată lui Orfeu, care nu arde deloc de nerăbdare să o zărească. Jupiter este cel care provoacă până la urmă deznodământul clasic, printr-un fulger care îl sperie pe Orfeu şi îl obligă, ca în legendă, să se întoarcă spre Euridice. Destinul acesteia nu mai interesează, ea rămâne pur şi simplu o bacantă.

Richard Wagner: opera bufă Comedie în stil antic. O capitulare (1870), care vrea să fie un persiflaj la adresa operei lui Offenbach şi în acelaşi timp al haosului care domnea după părerea compozitorului la Paris înainte de capitularea Franţei în faţa Germaniei. În viziunea destul de confuză a lui Wagner, Victor Hugo se iveşte din cloaca pariziană şi devine martorul unei ceremonii în care alsacienii şi lorenii jură cu un fals patetism credinţă Franţei. Întors în infernul de la Paris, poetul asistă la încercările gratuite, pline de zarvă, ale politicienilor de a ridica (la propriu, cu un balon!) spiritul francez în slăvi. Jacques Offenbach apare şi cere calmul. În pofida originii germane el este acceptat de toţi ca lider, căci este un „individ internaţional”. Parizienii îl urmează ca nişte şobolani pe acest Orfeu aflat în rolul flautistului vrăjitor din Hameln. Finalul constă într-o apoteoză a lui Offenbach, în cadrul căreia francezii vor să civilizeze şi spiritul îngust al teutonilor. Opera debordă nu atât de idei umoristice cât de antisemitismul compozitorului, de invidia lui pentru succesul enorm al colegului de breaslă şi de temerile faţă de o hegemonie culturală a Franţei în Europa.

Claude Debussy: opera în cinci acte Orphée roi cu un libret de Victor Segalen, rămasă în stadiul de proiect (cca. 1907). Segalen lucrează până în anul 1916 la o prelucrare a mitului care să-l caracterizeze pe Orfeu, altfel decât operele precedente, ca tipul artistului neînţeles. De aceeaşi părere cu Segalen, Debussy intenţiona să compună pentru rolul lui Orfeu doar pasaje de canto. Acesta este caracterizat, conform concepţiei romantice, drept artist trăind în turnul lui de fildeş, care acceptă la rugăminţile Euridicei să fie regele tracilor. Neînţeles atât de supuşii săi cât şi de Euridice, Orfeu trebuie să renunţe la arta cântului pentru a-şi găsi o fericire banală în căsnicie. Soţia îi va înţelege până la urmă aspiraţiile şi se va sacrifica pentru arta lui. Orfeu o urmează în lumea de apoi, dar se îndoieşte că o va găsi acolo. Umbra Euridicei se dovedeşte într-adevăr a fi preoteasa menadelor, pe care artistul o învinge cu puterea cântului său. Reîntors în patrie, Orfeu este ucis de menadele setoase de răzbunare.

Ernst Křenek: opera Orpheus und Euridyke (1923), după o piesă de teatru concepută de Oskar Kokoschka în timpul războiului, între 1915 şi 1917. Piesa este creată în continuarea unor opere lirice prin care pictorul şi poetul Kokoschka îşi exprimase iubirea pentru Alma Mahler, în care perechea de îndrăgostiţi renunţă prin unire la individualitate (un motiv cultivat dealtfel şi de Art Nouveau sau de literatura de „Fin de siècle”). Procesul de creaţie literară a fost însoţit de numeroase schiţe ale pictorului, înfăţişând un Orfeu deznădăjduit pe câmpul de luptă sau, alături de Euridice, în postura de victimă a furiilor. După premiera dramei din 1917, Kokoschka dedică reprezentaţiei teatrale un tablou cu „Orfeu şi Euridice”. Şi muzica lui Křenek, concepută iniţial ca prelucrare pentru pian a piesei de teatru, se mulţumeşte cu un rol oarecum ilustrativ, punând doar accentul pe natura demoniacă a femeii mai mult decât piesa. Tânărul compozitor avea pe atunci o relaţie cu Anna Mahler, fiica Almei, şi era influenţat de misoginismul lui Otto Weininger. În piesă apare pe lângă Orfeu şi Euridice perechea Amor şi Psyche, un cuplu nefericit care dublează personajele principale. Acest adaos a fost probabil influenţat de teza de doctorat a lui Weininger: „Eros und Psyche. Eine biologisch-psychologische Studie”. Legătura dintre îndrăgostiţi este pecetluită printr-un inel cu inscripţia „Allos Makar”, o anagramă a numelor Oskar şi Alma. Acesta este înghiţit de şarpele care o muşcă pe Euridice şi îi sorteşte o existenţă alături de Hades, după ce a fost răpită de către furii. Ca la Offenbach, Euridicei îi sunt conferite trăsături ale Persefonei. Aceasta are o relaţie cu stăpânul Infernului şi este înjunghiată de Orfeu din cauza aceasta, chiar în timpul salvării ei. Eroul este condamnat să subziste în mijlocul unor ruine, unde îşi găseşte lira şi îşi ridică glasul pentru a-şi exprima ura pentru Euridice. Acest cânt atrage mulţimea, care se lasă pradă unui extaz bacanal care culminează prin spânzurarea lui Orfeu. În timp ce perechea Amor/Psyche îşi găseşte fericirea prin vindecarea lui Amor de orbire, Orfeu este sugrumat chiar şi în infern de Euridice. Legătura dintre cei doi se dovedeşte a fi ura, nu iubirea. Lira cântăreţului este în final redată pământenilor.

Carl Orff a prelucrat de mai multe ori (în 1923, 1929 şi 1940) opera lui Monteverdi.

Darius Milhaud: opera Le malheurs d´Orphée (1924).

Kurt Weill: cantata Der neue Orpheus (1925) pe textul lui Yvain Goll.

Paul Hindemith a prelucrat şi el L’Orfeo de Monteverdi (1943/1944).

Igor Stravinski: baletul Orfeu (1947)[66].

Jean-Louis Martinet: poemul simfonic în două părţi Orphée (1945, revizuit în 1965).

Georges Auric: muzica filmului Orfeu de Jean Cocteau (1950).

Bruno Maderna: versiune a lui Orfeo de Monteverdi (1967).

Alexandr Zhurbin: Orfeu şi Euridice, operă rock (1975) cu un succes enorm în fosta URSS.

Luciano Berio: Orphéo (1969/1970) şi Orphéo II (1984), prelucrări ale operei L’Orfeo de Monteverdi, cu multe alte citate şi cu un final tragic.

Hans Werner Henze: baletul Orpheus pe baza textului lui Edward Bond (1976-1979), reprezentat în 1979 la Stuttgart. Compoziţia are şi o versiune pentru sala de concert. La Henze şi Bond Orfeu nu se distinge iniţial prin calităţi artistice, ci este un om simplu, căruia de-abia Apollo, un potentat în rolul de mecena, îi permite, acordându-i o liră, să-şi dezvăluie aptitudinile muzicale. Dragostea artistului pentru ţăranca Euridice îl deranjează pe acest mecena, care doreşte să asculte doar elogiile adresate lui. În ciuda puterii uriaşe a lui Apollo, care îi are în subordine pe Persefona şi Hades, Orfeu reuşeşte s-o salveze pe Euridice prin cântul său, dar numai pentru scurt timp. Temele muritorilor sunt susţinute liric, de instrumente cu coarde, pe când muzica lui Apollo este interpretată de instrumente metalice, de percuţie sau de suflat. Când nimfa cade din nou pradă lui Hades, Orfeu îşi pierde minţile şi îşi zdrobeşte lira, ceea ce provoacă plecarea aristocraticului Apollo. Eroul însă se emancipează ca artist de influenţa zeului şi interpretează pe lira lui sfărâmată un cântec nou, care trezeşte morţii la viaţă şi pecetluieşte în acest fel chiar sfârşitul infernului. În final, Orfeu dansează alături de Euridice şi de alţi muritori. Muzica oamenilor, devenită pentru un timp arta lui Apollo, revine prin distrugere şi haos la originile ei. Sfera mitului îl preocupă în continuare pe Henze, care a prezentat în 2004 la Berlin drama muzicală „Aristaeus”.

Philip Glass: opera Orphée (1993) dupǎ filmul lui Cocteau din 1949.

Dinu Ghezzo (profesor de muzică la NYU, originar din România): In Search of Eurydice, improvizaţie pentru pian solo, narator şi electronic sound (1996).

Umbah: Orpheus, piesă Death Metal din albumul Solaris (1997).

Japanic: Orpheus Express, piesă rock din albumul Red Book (1999).

Above the Garage: Descent of Orpheus, Game-Soundtrack (1999).

CreamClub2200: Orpheus, muzică ambient (2000).

EtherGun: Engines of Orpheus, muzică trance (2000). Un fragment se poate audia pe D 30 Orpheus digital

Manfred Stahnke: Orpheus Kristall (2002), „Operă pentru două medii” reprezentată la a 8-a Bienală a Teatrului Muzical de la München cu un concept interactiv, care a permis unor muzicieni aflaţi departe de locul reprezentării să influenţeze cursul narativ şi muzical al operei prin secvenţe transmise prin internet (online).

Alexander Bălănescu: muzică pentru piesa de teatru Orpheus sau Cum să te dezbraci de pene (2005).

Gustave Moreau: „Tânără tracă purtând capul lui Orfeu”