Simfonia a IX-a în Re Minor de Ludwig van Beethoven

 07 mai 1824: Simfonia a IX-a în Re Minor de Ludwig van Beethoven a avut premiera la Viena.

Beethoven. Sinfonía nº 9 en Re menor, Op. 125
Karajan. Filarmónica de Berlín. Vienna Singverein [1963]

Gundula Janowitz, soprano
Hilde Rossel-Majdan, contralto
Waldemar Kmentt, tenor
Walter Berry, baríton

1. Allegro ma non troppo, un poco maestoso

[15' 26'']



2. Scherzo: Molto vivace - Presto

[10' 58'']

3. Adagio molto e cantabile - Andante Moderato - Tempo Primo - Andante Moderato - Adagio - Lo Stesso Tempo

[16' 25'']



4. Recitativo: (Presto – Allegro ma non troppo – Vivace – Adagio cantabile – Allegro assai – Presto: O Freunde) – Allegro assai: Freude, schöner Götterfunken – Alla marcia – Allegro assai vivace: Froh, wie seine Sonnen – Andante maestoso: Seid umschlungen, Millionen! – Adagio ma non troppo, ma divoto: Ihr, stürzt nieder – Allegro energico, sempre ben marcato: (Freude, schöner Götterfunken – Seid umschlungen, Millionen!) – Allegro ma non tanto: Freude, Tochter aus Elysium! – Prestissimo, Maesteoso, Prestissimo: Seid umschlungen, Millionen!

[23' 57'']

La debut a avut un succes fulminant. Deși era complet surd din 1818, a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, într-o vreme în care familia imperială era salutată doar cu trei la intrarea în sală. În timp ce publicul, parte în lacrimi, aclama în picioare fluturându-și pălăriile, compozitorul stătea cu fața spre orchestră neavând idee despre cele ce se petreceau.

Actualmente finalul simfoniei, cunoscut ca Odă bucuriei, este adoptat ca imn al Uniunii Europene. Versurile îi aparțin lui Friedrich von Schiller.

Beethoven a fost dornic sa faca premiera la Berlin, pentru că el a crezut că gustul muzical din Viena a fost dominat de compozitori italieni, cum ar fi Rossini . Când prietenii şi finanţatorii au auzit asta ei l-au convins sa faca totusi premiera  la 

Imperial Court Theatre (Kärntnertortheater), Viena.

Premiera Simfonia a IX-a fost zece ani după a VIII a, la 07 mai 1824 în Kärntnertortheater Viena, împreună cu uvertura Die Weihe des Hauses şi primele trei părţi ale Missa Solemnis . Aceasta a fost prima aparitie pe scena a lui Beethoven după doisprezece ani, sala a fost plina. A fost ultima apariţie publică a geniului german, şi într-adevăr,  în următorii trei ani, s-a ascuns afectat de diferite boli care au dus la moartea sa.

Piesele au fost interpretate de către celebrele soprane Sontag Henriette şi Caroline Unger .

Simfonia este o compoziţie muzicală instrumentală de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie nu are solişti instrumentali, excepţie făcând aşa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia concertante pentru vioară, violă şi orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie espagnole pentru vioară şi orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven introduce în mişcarea finală vocea omenească sub formă de solişti şi cor. Procedeul va fi preluat şi de alţi compozitori în creaţiile lor, fără a impieta însă rolul predominant al orchestrei.

Prin Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conţinut şi formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conţinut programatic marcat de înalte concepţii ideale şi etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creaţie, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creaţia lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie şi formă – într-un cuvânt, construcţie muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă” (Liviu Dănceanu).Comparaţia celor doi autori merge mai departe, punându-se în discuţie o tipologie a „melodiştilor” şi una a „componiştilor” – prima se bazează pe efectul creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă prin dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din context). Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a şi partea a doua din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mişcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunţării, într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX).

Limbajului muzical adoptat de Beethoven în simfoniile sale este aclamat în epocă pentru mobilitate şi neprevăzut. Structura primei părţi este amplificată, conţinând o dezvoltare mult mai consistentă, o repriză diferenţiată de expoziţie, în timp ce coda devine o secţiune de sine stătătoare ce conţine epilogul discursului muzical. Beethoven măreşte aparatul orchestral, în special în direcţia instrumentelor de suflat, care în plus împart poziţia „melodică” cu familia coardelor.

Simfonia a III-a, „Eroica” (1803), ce reprezintă „debutul marilor epoci creatoare” (Romain Rolland),[necesită citare] propune o primă mişcare lentă, dramatică, sub forma unui marş funebru; în partea a treia se înlocuieşte menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară.  Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) – vădeşte elemente de programatism şi introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creaţii de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) şi Simfonia a IX-a în re minor (1824) – finalul acesteia din urmă introduce solişti vocali şi cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller.

Structura simfoniei clasice

Simfonia clasică are în general patru părţi:

Prima parte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub formă de sonată bitematică şi repartizată după schema „expoziţie-dezvoltare-repriză”. Uneori este precedată de o scurtă introducere lentă.

Mişcarea a doua este lentă (andante, adagio ş.a.) şi permite mai multe abodrări formale; se folosesc cel mai mult forma de romanţă cantabile, tema cu variaţiuni şi rondoul. W.A. Mozart introduce în această parte şi forma de sonată (de ex.: în Simfonia KV 551).

Mişcarea a treia, în tempo de menuet (de unde şi numele – pulsaţie moderată), constituie de obicei partea cea mai scurtă a simfoniei. Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de scherzo, într-un tempo mai rapid şi dansant.

Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ş.a.) şi este construit cel mai adesea ca rondo, dar şi în formă de sonată sau ca temă cu variaţiuni.

Compozitori români de simfonii

Pascal Bentoiu (8 simfonii)

Nicolae Brânzeu (3 simfonii,şi o simfonie concertantă)

Mihai Brediceanu (1 simfonie)

Sergiu Celibidache (4 simfonii)

Paul Constantinescu (Simfonia ploieşteană)

Dimitrie Cuclin (20 simfonii)

George Enescu (5 simfonii, ultimele două orchestrate de Pascal Bentoiu, şi o simfonie de cameră)

Dinu Lipatti (1 simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde)

Tiberiu Olah (1 simfonie)

Orchestra, aşa cum se regăseşte ea la sfârşitul tranziţiei către clasicism, este formată din instrumente cu coarde şi arcuş (vioară, violă, violoncel, eventual contrabas sau un echivalent), suflători de lemn (flaut, oboi, fagot), corni şi timpane. Începând cu ultimele simfonii de J. Haydn, în orchestră sunt cerute trompete şi clarinet (care nu este utilizat într-un număr mare de simfonii de W.A. Mozart).[necesită citare] Sub influenţa operei lirice, se adaugă mai târziu cornul englez, contrafagotul, suflătorii de alamă cu ambitus mai grav decât cornul francez (trombonul, tuba) şi harpa. Acestora se adaugă vocea umană, aşa cum a fost ea consemnată mai întâi în Simfonia a IX-a de L. van Beethoven. Pentru comparaţie, urmăriţi instrumentaţia unor simfonii şi cicluri de simfonii:

Ultimele simfonii ale lui J. Haydn (1790-1795): coarde, 1 flaut, 2 oboaie, 2 fagoturi, 2 corni, 2 trompete şi timpane

Simfonia a VII-a de L. van Beethoven (1812): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoate, 2 corni, 2 trompete şi timpane

Prima simfonie a lui J. Brahms (1876): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoate, 1 contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 3 tromboane şi timpane

Simfonia a VI-a de G. Mahler (1906): instrumente de coarde, 4 flaute, 4 oboaie, 3 clarinete, 1 clarinet în Mi, 1 clarinet bas, 3 fagoate, 1 contrafagot, 8 corni, 4 trompete, 3 tromboane, 1 tubă, timpane, harpă, celestă, xilofon, alte percuţii.

În afară de varietatea timbrului, şi numărul elementelor unei orchestre simfonice creşte simţitor în epoca romantică, trecând de la câteva zeci în simfoniile lui Haydn şi Mozart la peste o sută de elemente în ultimele simfonii ale lui Beethoven, pentru a ajunge la orchestre de mare anvergură prevăzute pentru creaţiile perioadei romantice târzii.