Evantaiul

Evantaiul, apreciat ca obiect funcţional sau accesoriu vestimentar, are o istorie veche de peste 5000 de ani. Cele mai vechi mărturii ale existenţei evantaiului datează din China mileniului III î.Hr. 





Evantaiul era pentru chinezi un indiciu şi un privilegiu al statutului social. Atât în China, cât şi în Japonia sau Coreea, nu exista un premiu mai valoros pentru elevii disciplinaţi decât evantaiul, iar prezenţa la o ceremonie sau la un spectacol cerea, în mod necesar, un evantai. Chiar şi condamnaţii la moarte nu erau lipsiţi de privilegiul de a avea asupra lor în momentul în care erau trimişi la spânzurătoare.

Grecii şi romanii se foloseau şi ei de acest obiect semicircular, atât pentru a se răcori cât şi în timpul ceremoniilor religioase, pentru a îndepărta insectele din jurul ofrandelor. La fel se întâmpla şi în Egipt, Asiria sau Fenicia.

La început s-au folosit evantaiele fixe. Acestea aveau, de obicei, formă circulară sau de frunză de palmier. Evantaiul pliabil, atât de răspândit în zilele noastre, a fost inventat de către japonezi în preajma secolului VIII d.Hr. Se pare că ideea a fost luată de la modelul aripilor de liliac.

În Europa, în primele secole ale Evului Mediu, evantaiul nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. În apus era folosit cel mai adesea în biserică pentru îndepărtarea insectelor de pe vinul şi pâinea sfinţite.

Evantaiele au fost confecţionate însă şi cu scopul de a servi drept arme redutabile samurailor. Există şi în prezent câteva tipuri de arte marţiale care folosesc evantaiul pe post de armă sau de exerciţiu pentru a relaxa mintea şi corpul înainte de luptă. Unul dintre aceste tipuri de arte marţiale este şi Tessenjutsu sau arta luptei cu evantaiul de fier. Deşi scurte ca lungime, aceste evantaie pliabile din fier puteau fi folosite pentru a para şi devia loviturile de sabie sau de a lovi adversarul, uneori cu efecte mortale.

Chinezii au elaborat şi evantaie surpriză care, deschise normal, de la stânga la dreapta, relevau peisaje, procesiuni sau imitau scene dintr-o anumită perioadă, însă, deschise invers, de la dreapta la stânga, relevau imagini ascunse, de cele mai multe ori, scene erotice sau pornografice.

Doamnele din înalta societate se foloseau de evantaie decorate cu pietre preţioase şi pene exotice, sau de evantaie pictate de artişti renumiţi ai vremii, pentru a-şi „marca” statutul, dar mai ales pentru a se evidenţia în faţa bărbatului pe care vroia să-l cucerească.

Catherine de Médicis, sosind la curtea de la Versailles în 1553, pentru a se căsători, a avut grijă să aducă în bagajul ei cât mai multe evantaie. Pe cele mai deosebite le-a păstrat pentru sine, pe celălalte le-a împărţit ca daruri. De altfel, a rămas cunoscută în istorie ca o adevarată iubitoare şi colecţionară de evantaie, pe care le considera nu numai obiecte estetice, ci şi arme esenţiale ale seductiei.

Pentru că nu a fost dintotdeauna un „apanaj” al femeilor, evantaiul a fost folosit în trecut şi de către bărbaţii „cu statut”. Obiceiul a trecut din Italia în Franţa, şi apoi în Anglia, unde, din vremea lui Henric al VIII-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea, a fost foarte des întâlnit. Pe lângă dorinţa de a fi în pas cu moda sau de a le plăcea doamnelor pe care le curtau, bărbaţii mai aveau şi un alt motiv întemeiat pentru a utiliza obiectul în discuţie, şi anume, criteriul olfactiv. Este cunoscut faptul că îmbăiatul nu era o practică obişnuită în acele timpuri, crezându-se că ar putea  provoca boli foarte grave, incurabile chiar. De aceea, aceste artefacte erau impregnate cu parfum de cea mai înaltă calitate, răspândind un miros plăcut în jur, fapt ce le-a sporit rapid popularitatea.

De-alungul istoriei realizarea evantaielor a atins cote inalte. Evantaiele s-au confectionat din os, fildes, lemn sau plastic imbinate cu hartie pictata cu migala de catre artezani priceputi, matase, dantela sau voal care erau foarte sic, mai ales ca erau asortate la culoarea rochiei. Evantaiele se ornamentau cu accesorii precum pene de strut sau de paun, paiete incursiuni din aur, argint sau chiar bijuterii. Totul era posibil, totul era permis, nimic nu era prea extravagant deoarece evantaiele au devenit cu timpul o arta si in arta nimic nu e pacat.

Evantaiul a facut candva si obiectul unui cod secret. In 1797, William Cock a publicat in Londra un ghid al conversatiilor prin intermediul evantaiului: 'The Original Fanalogy'. Doar printr-o miscare a evantaiului putea fi transmisa o propozitie intreaga.

- Un evantai deschis larg: 'Asteapta-ma'

- A tine un evantai deschis in mana stanga: 'Vino si vorbeste cu mine'

- Un evantai pus pe obrazul drept: 'Da'

- Un evantai pus pe obrazul stang: 'Nu'

- Un evantai inchis, langa ochiul drept: 'Cand te pot vedea?'

- Un evantai tinut langa inima: 'Te iubesc'

- Un evantai asezat la nivelul ochilor: 'Imi pare rau'

- Un evantai pe jumatate inchis, tinut pe buze: 'Ma poti saruta'

- Rasucind evantaiul in mana dreapta: 'Iubesc pe altcineva'

- Rasucind evantaiul in mana stanga: 'Suntem spionati'

- Un evantai lasat sa cada: 'Vreau sa fim prieteni'

- Iti faci aer incet: 'Sunt maritata'

- Iti faci aer repede: 'Sunt logodita'

- Inchiderea usoara a unui evantai larg deschis: 'Ma marit cu tine'

 Text :historia.ro

Valoarea  culorilor:

 Alb  - nevinovăţie;  negru   - durere;  roz şi albastru  - dragostea şi credinta; rosu - bucurie, fericire; brodate cu aur  - avere; galben  - eşec; brodate din argint  - modestie;verde  - speranta; cu paiete  - fermitate si incredere; albastru  - constanţa, fidelitate;maro  - de scurtă durată