GUSTAVE COURBET

Jean Désiré Gustave Courbet

Gustave Courbet, (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans/Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-de-Peilz/Elveţia) a fost un pictor francez, care a condus mişcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea.

Într-unele din operele sale exprimă un naturalism violent, ca în tabloul intitulat Originea lumii,1866. Angajat în evenimentele politice ale timpului său, a fost ales în conducerea Comunei din Paris din anul 1871. Viaţa lui coincide cu o perioadă deosebit de furtunoasă di istoria Franţei: întoarcerea pe tron a Bourbonilor după căderea lui Napoleon, Revoluţia din iulie 1830, Revoluţia din 1848, a II-a Republică, al II-lea Imperiu, Comuna din Paris şi, în fine cea de-a III-a Republică. În ciuda convingerilor sale republicane, Courbet nu este legat de niciun regim politic al Franţei secolului al XIX-lea, rămânând fidel, cum avea să spună el însuşi, "regimului libertăţii".

Jean Désiré Gustave Courbet s-a născut la 10 iunie 1819 la Ornans, un sat din regiunea Franche-Comté, la poalele masivului Jura, nu departe de granţa cu Elveţia. Familia Courbet făcea parte din mica burghezie, tatăl artistului, Régis Courbet, era propietar de pământ. Gustave a fost foarte legat de bunicul său, Jean-Antoine Oudot, care i-a insuflat idealurile republicane.

La vârsta de doisprezece ani urmează micul seminar din Ornans, unde învaţă tehnica desenului de la un fost elev al lui Jean Antoine Gros (1771-1835). Şase ani mai târziu, învaţă pictura la cursurile Colegiului Regal din Besançon. La sosirea lui în Paris pentru a studia Dreptul, în anul 1839, ia contact cu pictori ca Eugène Delacroix şi Jean Auguste Ingres, se interesează însă mai mult de creaţia lui Théodore Géricault. Se decide repede şi irevocabil să devină pictor şi, începând din anul 1840, se dedică tot]mai mult studiilor sale de pictură. Se înscrie la cursul pictorului academic Charles Steuben, frecventează şi câteva academii aşa zise independente, pentru a putea lucra după model, studiază la Muzeul Louvre maeştrii picturii spaniole, veneţiene şi olandeze. Îi admiră în special pe olandezi - pe Rembrandt van Rijn şi pe Frans Hals - iar în 1847 face chiar o călătorie în Olanda pentru a cunoaşte mai bine pictura olandeză.

În anul 1844, reuşeşte să expună pentru prima dată un tablou la Salonul din Paris. În 1845 şi 1846 expune din nou câte un tablou, în schimb, în 1847 toate picturile pe care le-a trimis au fost refuzate. În acest timp întreţine legături strânse cu teoreticianul socialist Pierre-Joseph Proudhon, cu poetul Charles Beaudelaire - căruia îi face şi un portret -, şi cu scriitorul Jules Champfleury, teoretician al realismului în literatură şi artă.

Courbet este adept al revoluţiei din februarie 1848 , dar nu ia parte activ la ea. Se foloseşte însă de prilejul oferit de desfiinţarea comisiei de acceptare a Salonului şi expune peste zece tablouri. În anul următor, Courbet repurtează primul său succes adevărat la Salon, când juriul, reînfiinţat, îi acceptă şapte lucrări prezentate. Statul francez achiziţionează tabloul său intitulat O după-amiază la Ornans, şi Courbet este distins cu o medalie. Aceasta îi asigură de aici încolo dreptul de a expune la Salon fără a prezenta lucrările comisiei de selecţie.

Anii 1849 şi 1850 îi petrece la Ornans. Lucrează la compoziţia O înmormântare la Ornans, dedicată amintirii bunicului său, decedat cu un an în urmă. Tabloul expus la Salon provoacă scandal. Courbet este declarat pictor socialist căruia îi place urâţenia. După trei ani, ţinta atacurilor criticii este un alt tablou, Baigneuses. Apare însă un tânăr colecţionar, Alfred Bruyas, care descoperă cu entuziasm picturile lui Courbet şi decide să le cumpere în mare cantitate. Pictorul petrece în casa acestuia din Montpellier câteva luni din vara anului 1854, timp în care pictează tabloul Întâlnirea - Bonjour, Monsieur Courbet. Pleacă apoi la Palavas, pe malul Mării Mediterane, unde pictează câteva tablouri cu tematică marină.

În 1855, la Expoziţia Universală, Courbet prezintă unsprezece tablouri în grupul pictorilor reprezentând Franţa. Juriul nu i-a acceptat însă unele din tablourile prezentate; atunci Courbet, cu sprjinul material al lui Bruyas, ridică în apropierea expoziţiei propriul său pavilion, denumit "Le Réalisme", unde expune circa patruzeci de tablouri. Acest act de independenţă nu a avut totuşi un ecou tocmai favorabil în lumea artistică.

Courbet pictează în tot cursul vieţii sale multe autoportrete, caracterizate printr-o extraordinară diversitate. Artistul apare în ipostaze diferitew: tânăr dandy cu privire provocatoare (Courbet cu câine negru, 1844), tânăr artist visător (Bărbat cu centură de piele, 1846), fumător de pipă, rănit în duel, muzicant etc. Prin autoportretele sale, el dă de înţeles că el nu este ceea ce consideră alţii că ar fi, că el nu poate fi simplificat ca o persoană sau alta, fiindcă în el se regăsesc personaje diferite.

În 1857, tabloul Domnişoarele de pe malul Senei expus la Salon declanşează din nou critici aspre. În schimb, pictorul se bucură de mult succes în Germania, participă la numeroase expoziţii în Belgia şi Olanda.

În 1863, Courbet pleacă pentru un timp la Saintes, unde se întâlneşte cu Jean-Baptiste Corot, care dorea să picteze în aceeaşi regiune. Courbet pictează teme foarte variate: portrete, peisaje, etc.

La 18 martie 1871, după înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia şi sfârşitul celui de-al II-lea Imperiu, începe să funcţioneze guvernul revoluţionar al Comunei din Paris, care durează până la 27 mai 1871. În septembrie 1870, Courbet este ales preşedinte al Uniunii Artiştilor. În competenţa sa intră şi muzeele din Paris şi protecţia monumentelor. În timpul Comunei este ales deputat al poporului. După înăbuşirea Comunei, Courbet este arestat şi acuzat că ar fi iniţiat dărâmarea Coloanei Vêndome. Este condamnat la sase luni închisoare. După eliberare, emigrează în Elveţia, stabilindu-se în localitatea La Tour-de-Peilz de pe malul lacului Geneva.

Courbet nu se mai întoarce în Franţa niciodată. Încearcă, fără succes, să-şi salveze bunurile şi tablourile, care sunt risipite treptat, fiind vândute pe preţuri derizorii. În tot cursul anului 1877 starea sănătăţii lui Courbet se deteriorează continuu. Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă şi de ficat, boală de care suferea încă din 1873.