Ioana Celibidache

Alături de Sergiu Celibidache la Roma, în 1952

"Eu văd viața ca pe o jucărie care ni se dă la naștere și ni se ia la capăt. Jocul se sfârșește totdeauna în lacrimi. Copilului i se iau darurile, i se strică bucuria, cineva dă cu piciorul în tot ce i-a fost drag puștiului. (...) De aceea mă oblig să râd, să râd mereu de pretențiile noastre la dăinuire."

Ioana Celibidache

Artista, născută la Bucureşti, a urmat cursurile Liceului Francez din Capitală, desăvîrşindu-şi pregătirea la „La Grande Chaumiere” din Paris şi la Stuttgart, unde a lucrat cu pictorul Baumeister; în 1963, la Roma, este diplomată a Şcolii de Belle Arte. Înainte de a se stabili la Paris, a  trăit şi a lucrat în Mexic, Argentina, Italia, Germania, recunoscînd în Paul Klee pe adevăratul său maestru. După dispariţia soţului său, celebrul şef de orchestră, şi-a scris autobiografia intitulată „Sergiu Autrement”, care s-a bucurat de mare succes în România.

Între cele mai importante expoziţii, începînd cu Italia – 1959 şi Caracas – 1969 (Muzeul de Arte Frumoase), continuînd cu Copenhaga, Londra, New York, München, Montreux, Bruxelles, Luxembourg ş.a. se înscrie şi cea de la Bucureşti, deschisă la Muzeul Naţional de Artă în 1977, sub auspiciile UNESCO. 

Apoi, începînd din 1980, a expus cu regularitate la Paris (Galerie Cazenave, Galerie Sculptures, Galerie Marie-Claude Goinard) şi a participat la peste 40 de expoziţii de grup sau la saloane precum: Salon d’Automne, Salon Comparaisons, Salon des Artistes Francais, Bienala Femeilor Pictoriţe, Lineart de Gand, Zürich, Duisburg, Florenţa, Grecia, Japonia...

Este deţinătoare a medaliilor de argint şi bronz la Montreux, a Premiului Internaţional de Artă din Monaco, a Premiului I Internaţional de Pictură de la Bruges, a Premiului Artelor de la Avignon, a medaliilor de aur şi de argint în Ştiinţe, Arte şi Litere... Din 1985 este director artistic al Federaţiei Internaţionale a Femeilor Artist.

O pictură muzicală, o „muzică diferită” însă, o lume care condensează emoţii, călătorii şi întîlniri felurite, filtrate prin intermediul sensibilităţii sale extraordinare. Muzica şi pictura se topesc una într-alta, într-o osmoză perfectă a vizualului cu sonorul, transpuse în culoare, ritmuri lineare, evocări care îndeamnă mai mult sau mai puţin la tristeţe, la calm, alteori repetînd pînă la obsesie sau abordînd chiar violenţa, dar întotdeauna în armonie cu un etalon muzical. Nu întîmplător, de aceea, lucrări ale sale poartă titluri precum „Simfonia fantastică”, „Daphnis şi Chloe”, „Flautul fermecat” sau „Rapsodia spaniolă”. Pictoriţa ştie cum să-şi împărtăşească stările şi propria-i percepţie despre muzică, într-o perpetuă căutare a armoniei, a muzicilor interioare ale artei. Sînt acestea doar cîteva notaţii – desprinse din comentarii ale scriitoarei Monique Le Tac sau ale istoricului de artă Lydia Harambourg – despre creaţia pictoriţei Ioana Celibidache.

Destin. Viaţa pictoriţei, o aventură palpitantă alături de marele dirijor

Ioana Celibidache, un personaj de poveste

La 22 de ani, în 1946, fuge din ţară cu un avion militar francez, având la ea doar o periuţă de dinţi. Studiază pictura şi desenul la Paris, iar peste cinci ani se îndrăgosteşte, la Buenos Aires, de celebrul dirijor Sergiu Celibidache.

Ioana Celibidache locuieşte şi lucrează la Paris, în apartamentul pe care l-a ocupat împreună cu celebrul ei soţ, dirijorul Sergiu Celibidache. Un artist special, i se spunea „surioara lui Paul Klee", în dorinţa de a ieşi de sub forţa numelui unuia dintre cei mai apreciaţi şi fascinanţi muzicieni ai lumi, şi-a semnat toate lucrările simplu: Ioana.

Viaţa ei spectaculoasă a fost redescoperită de nepoata ei, scriitoarea Monica Pillat, care, la rândul ei, a întâlnit-o pentru prima oară în 2009, când mătuşa avea deja 85 de ani. Din copilărie - povesteşte Monica Pillat, autoarea cărţii „Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste", apărută la Editura Humanitas - a auzit de „o preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana", despre exilul ei şi căsătoria cu Celibidache. În tinereţe a cunoscut-o pe sora mătuşii, Suzanne, un alt personaj exotic, iar de câteva ori a asistat la concertele româneşti ale dirijorului. „Ascultând muzica aceea ieşită din mâinile lui de vrăjitor, simţeam cum se putea muri de frumos (...). Poate că în acea seară, într-o lojă, se afla şi Ioana", notează autoarea. Întâmplarea face ca abia în 2009 să afle că, aşa cum ea dorea să o întâlnească pe mătuşă, şi Ioana Celibidache se chinuia să-i dea de urmă. Întâlnirile ulterioare din apartamentul de la Paris - atelier, studio şi o casă caldă totodată - au dat naştere unui cărţi, aproape un roman cu trei personaje, dintre care două prezente.

Un război, o căsătorie şi refugiul francez

Existenţa aventuroasă a Ioanei, împreună cu permanenta-i bună dispoziţie, mereu agilă, inspirată şi dezarmant de sinceră, fac din carte o frescă a trecutului cultural-artistic al ţării, descoperind în acelaşi timp spiritul românesc printr-un joc de-a v-aţi ascunselea imaginar. În dialog, Ioana „şi-a redeschis sufletul încuiat cu trei lacăte".

A crescut într-o familie burgheză, Procopie-Dumitrescu, supravegheată de guvernante fraceze şi engleze, după cum mărturiseşte. Avea „un tată inaccesibil pentru fetele lui", iar mama, „de o rară frumuseţe", prefera să călătorească mult sau să meargă la partidele de călărit decât să stea cu copiii. În casă domnea severitatea - „la masă nu aveam voie să vorbim decât întrebate", dar Ioana era o zgâtie de fată: băieţoasă, julită şi cu un surâs permanent, iar uneori primea câte-o „chelfăneală zdravănă". Casa familiei era în centrul Bucu-reştiului, în vecinătatea străzii Batiştei, opulentă şi impresionantă, cu o curte largă cu garaje  şi grădină. De sărbători, familia se vizita cu Pia Brătianu, unde Ioana se întâlnea cu verişorii Pia şi Dinu Pillat, iar verile mergea la ţară.

Se căsătoreşte prima oară la 15 ani şi jumătate, cu un pilot de război. Nunta ei a avut loc în aceeaşi zi cu a Suzannei şi le-a cântat Grigoraş Dinicu. Mariajul a durat doi ani.

Nenorocirea războiului se abate peste familie, iar Ioana nu-şi dorea decât să fugă. Nu se mai dădeau paşapoarte, „nimeni nu mai vorbea cu nimeni, îţi era frică de umbra ta" şi singura care a susţinut-o a fost mama ei. Fuge cu un avion militar francez, doar cu ce era pe ea şi cu periuţa de dinţi, fără ştiinţa tatălui, pe care nu-l va mai vedea niciodată.

Mama ajunge lucrătoare la o fabrică de pantofi, iar tatăl, „de teamă să nu fie închis ca fost moşier", a stat ascuns într-un pod ani în şir. Sora ei, care îl cunoştea personal pe Regele Mihai, „a fost arestată şi băgată în puşcărie", în 1952. Familia îşi va vinde lucrurile la talcioc, de la jobene la picturile lui Grigorescu, Luchian, Andreescu.

Întâlnirea cu Sergiu

În capitala Franţei este ajutată de „o mătuşă plină de bani" şi încearcă cu disperare să-şi ajute familia cu bani. Începe să studieze imediat desenul şi pictura. Efervescenţa Parisului postbelic a cucerit-o şi a însufleţit-o, ducând o viaţă mondenă. Mătuşa geloasă îi taie din elan şi o alungă. Se mută într-un hotel, sărăcăcios, împreună cu nişte cunoscuţi. Lucrează la un restaurant, iar apoi ca manechin la o casă de modă şi se recăsătoreşte cu un român refugiat ca şi ea, Nicolae Duca. Cu el pleacă în Buenos Aires, unde îl va întâlni pe Sergiu Celibidache, căruia voia să-i ia un autograf, după un concert Brahms. „Când am ajuns în faţa lui, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi patruzeci şi cinci de ani". Îşi părăseşte soţul şi va pleca pentru totdeauna cu Sergiu Celibidache.

Ioana povesteşte despre Sergiu, pe care-l crede şi acum alături de ea: „Sergiu e aici. E cu mine. Nu e mort, e transparent". A povestit despre „casa de la moară", la o sută de kilometri de Paris, cumpărată de dirijor pentru fiul lor (Serge Ioan, cineast).

Moara veche de 300 de ani îi amintea de copilăria lui de pe Lunca Siretului. Au îndrăgit-o imediat şi au dotat-o cu mobile vechi care să semene cu cele din ţară. În curtea plană au „ridicat" nişte dealuri. Totul a fost făcut de cei doi soţi, fără arhitect, aşa cum a făcut cu o altă casă din Grecia. Sergiu era „şef de lucrări" şi nu dorea să alunge nici măcar gâştele care murdăreau gazonul. S-au certat 4-5 zile, Ioana dându-i un ultimatum: să aleagă între ea sau gâşte. Maestrul a ales gâştele. După trei zile, o sună şi o roagă să se întoarcă pentru că a închis păsările. Tot aici îşi hrănea personal cei cinci câini Saint-Bernard, spre disperarea Ioanei care se temea să nu-şi taie cu satârul degetele. După moartea dirijorului (1996) câinii au refuzat să mai mănânce şi au pierit.

Ioana spune că după dispariţia soţului ei „a intrat într-un tunel de durere" din care s-a smuls foarte greu, scriind despre el. Cum era Sergiu? „Era un om vesel, cu un haz nebun, ştia să povestească extraordinar. (...) El nu era întotdeauna cel de pe piedestal, nemaipomenit ca geniu, sever cu orchestra. Făcea tot felul de năzbâtii, ştia să râdă, să joace, să trăiască din plin".

Articol scris de Manuela Golea