Ion Pop-Reteganul

1853: Ion Pop-Reteganul, folclorist şi traducător român (d. 3 aprilie 1905)

Ion Pop-Reteganul (1853-1905) a fost un pedagog, prozator, publicist şi folclorist, reprezentativ pentru epoca sa şi a rămas în istoria folcloristicii româneşti ca „cel mai mare folclorist al Ardealului” (Ion Muslea).

Biografie

S-a născut la 10 iunie 1853, în satul Reteag, jud. Bistriţa-Năsăud. Se stinge din viaţă la 3 aprilie 1905, tot acolo. A urmat şcoala din Reteag, două clase de gimnaziu la Năsăud (1864-1867), cursurile Preparandiei (Şcolii Normale) din Gherla şi Deva (1870-1871).

Timp de douăzeci de ani a activat ca învăţător în localitaţi din mai multe judeţe ale ţării (1873-1892), fiind preocupat în acelaşi timp şi de culegerea folclorului din aceste zone.

În 1878 publica în revista lui Iosif Vulcan ˝Şezătoarea. Foaia poporului român˝ (Siedietórea. Fóia poporului românu), povestea ˝Fata mulţumitoare˝, – o încercare de versificare a poveştii ˝Toarceţi fete, c-a murit Baba Cloanţa˝, pe care o va introduce în volumul ˝Poveşti ardeleneşti din popor adunate˝, partea 1 ( editat în cinci părţi), 1888, ce a cunoscut o deosebită popularitate. Vasile Alecsandri îi scria, de la Paris, că le-a citit „cu multă placere”, îndemnându-l să continue „preţioasa culegere şi publicare, menită a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare, îndeplinind astfel una din cele mai folositoare misiuni ale unui om care îşi iubeşte neamul”.

A mai editat culegerile de folclor: ˝Inimioara - adecă Floarea poeziei naţionale din cei mai buni scriitori români pentru uzul tinerimii române˝ (1885, ed. a 2-a în 1907), ˝Trandafiri şi Viorele˝ (1886, ed. a 4-a în 1912), ˝Chiuituri de care strigă flăcăii la joc, Opşaguri, cât pilite, cât cioplite şi la lume împarţite˝ (1887), ˝Starostele sau datinile de la nunţile românilor ardeleni˝ (1890), ˝Poveşti din popor˝ (1895, editat sub auspiciile ASTREI şi premiat de Asociaţie), ˝Bocete˝ (1897), ˝Românul în sat şi la oaste, apreciat din cântecele lui poporale˝ şi ˝Pântea Viteazul: tradiţiuni, legende şi schiţe istorice˝ (1898), ˝Zidirea lumii. Adam şi Eva. Originea Sfintei Cruci şi cele 12 Vineri: după tradiţii poporale şi manuscrise vechi˝ (1901, ed. a 9-a în 1915), ˝De la moară: poveşti şi snoave˝ (1903) etc., volumele de proza ˝Nuvele şi schiţe˝ (2 vol. 1898-1899), ˝Pilde şi sfaturi pentru popor˝ (1900), ˝Nuvele˝ (1901), cât şi o ˝Carte de cetire pentru anii din urmă ai şcoalelor normale, şcoalele de repetiţiune, cursurile de adulţi şi pentru poporul nostru˝ (1892), un curs practic despre pomicultura (1889, 1904).

A predat Academiei Române 21 de volume în manuscris, o comisie urmând să trieze materialul în vederea publicării, dar cea mai mare parte va ramâne inedită.

A fost redactor la publicaţiile: ˝Cărţile săteanului român˝ (Blaj, 1886), ˝Dreptatea˝ (Timişoara, 1893-1894), ˝Deşteptarea˝ (Cernauţi, 1897) ˝Revista ilustrată˝ (Reteag, Şoimuş, 1898-1899), ˝Tribuna˝ şi ˝Foaia poporului˝ ( Sibiu, 1899-1901), ˝Gazeta de duminecă˝ (Şimleu, 1904-1905), tipărind şi o parte din textele sale folclorice.

A desfăşurat şi o intensă activitate în domeniul teoretic al culegerii şi cercetării folclorului în paginile revistei ieşene ˝Contemporanul˝, în ˝Gazeta Transilvaniei˝ (Braşov), ˝Gutinul˝ (Rodna) ş.a.; a scris şi articole legate de istoria învăţământului. La Sâncel, împreuna cu publicistul Petre Stoica, a editat revista ˝Convorbiri pedagogice˝ (1886-1887).

Secretar secund al ˝Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura poporului român˝ (ASTRA) la Sibiu (1893-1896).

A fost apreciat elogios de cei mai prestigioşi cărturari ai timpului: Vasile Alecsandri, B.P. Haşdeu, I. Bianu, I. Urban Jarnik, Gustav Weigand, Nicolae Iorga.

Opere

Ion Pop-Reteganul - Trandafiri şi viorele: poezii populare. – Gherla, 1884.

Ion Pop-Reteganul - Inimioara – adecă Floarea poeziei naţionale din cei mai buni scriitori români pentru uzul tinerimii române. – Sibiu: Ed. Krafft, 1885.

Ion Pop-Reteganul - Poveşti ardeleneşti: în 5 părţi. – Braşov: Ed. Nicolae I. Ciurcu, 1888.

Ion Pop-Reteganul - Crăiasa zânelor: poveşti ardeleneşti. – Bucureşti: Minerva, 1970. – 310 p.

Ion Pop-Reteganul - De n-ar fi poveştile. – Sibiu, 1971. – 180 p.

Ion Pop-Reteganul - Poveşti populare. – Timişoara, 1989.

Ion Pop-Reteganul - Zâna apelor: poveşti ardeleneşti. – Bucureşti: Minerva, 1997. – 310 p.

Basme:

Trifon Hăbăucul

Aflatul

Dreptatea şi Strâmbătatea

Făt-Frumos zălogit

Toarceţi, fete, c-a murit Baba Cloanţa

Ganul Ţiganului

Crăiasa zânelor

Vizor, craiul şerpilor

Doftorul Toderaş

Omul de omenie nu piere

Crâncu, vânătorul codrului

Fiuţul oii

Aripă-Frumoasă

Ioaneş Măsariul

Stan Bolovan

Norocul şi mintea

Măr şi păr

Azima mergătoare

Povestea lui Pahon

Zâna apelor

Voinicul Parsion

Urmă Galbină şi Pipăruş Petru

Lupul cu capul de fier

Ciubotele lui Ion Pop Reteganul. 

 Ion Pop Reteganul

Se întâmpla în 1865. Marele dascăl şi cărturar Ion Pop Reteganul era un puşti de 12 ani, înscris în clasa a II-a normală (elementară) la Năsăud. Ajunsese acolo abia după ce tatăl său a moştenit 1000 de florini şi aşa a avut bani să-l trimită la şcoală.

Cele păţite în acei ani de Ion Pop Reteganul la „şcoalele cele mari” de la Năsăud, Gherla şi Deva au apărut în diverse publicaţii până ce au fost strânse, în 1969, într-un volum intitulat „Amintirile unui şcolar de altădată”. Cartea a fost reeditată acum cinci ani la Cluj, de Eikon. Mulţumesc editorului care mi-a făcut-o cadou. Am descoperit în paginile ei un Creangă al Transilvaniei mai puţin pus pe şotii, dar ceva mai sfătos.

„După Crăciun, cum merg cu ciubotele cele nouă, îmi ţin nouă-nouţe, o săptămână-ntreagă, adecă, până-n dumineca cea mai apropiată. Atunci, după biserică, prânzăsc şi hai la săniuţă. Făcusem în grădina învăţătoriului B. Mureşan un săniuş bun, unde mă dam cu fete şi băieţii d-sale.

Grădina merge cu un capăt în râu şi era printre pomi înclinată binişor spre râu. Acolo mergeam dumineca şi în sărbători, luam săniuţa învăţătoriului, cu care ducea servitoarea ciubărul cu apă, şi toţi ne încărcam pe ea claie peste grămadă. Înainte, vezi bine, trebuia să fie unul mai harnic, care să o îndrepte din călcâie ca să nu meargă-ntr-o parte să ne răstoarne. Cormanul cel iscusit eram eu; eu mă postam chiar dinainte, luam funia săniuţii în mână, cum un cociş priceput ia hamurile cailor, îmi crăceam picioarele înainte şi-mi înţepeneam călcâiele în omăt, până se urcau ceilalţi, ţinându-se unul de altul, cel dinapoi cu mâinile de  pieptul celui dinaintea lui. Atunci cel din urmă striga «gata» şi eu îmi ridicam călcâiele din omăt şi dam vânt săniuţii, care mergea repede pe săniuş la vale. Bucuria noastră! Se mai întâmpla din când în când să ne mai şi răsturnăm, dar nu era niciun val. Ajunşi jos, sania se oprea în tufele cele de salcă din dunga râului. Dar acum, pentru buna ocârmuire, eu aveam privilegiul de a merge şi la deal în săniuţă. Mă culcam ca mort şi ceilalţi copii şi copile, cu chiu cu vai, mă trăgeau de deal în sus. Erau pic de apă de obosiţi până erau în mijlocul grădinei, de-mi reluam locul şi ei la spatele mele.

În prima duminecă după ce am mers de acasă încă m-am dat cu săniuţa în grădina învăţătoriului până pe-nserate. Rupt de foame şi de oboseală am mers apoi acasă. Dar necaz! Îmi pierdusem un călcâi de la o ciubotă, de la ciobotele cele nouă! Ci mie niciun necaz nu-mi ţinea mult pe acele vremi. Îmi fac de lege aşa: din turieci mi-a face gazda opinci, şi două părechi de opinci ţin mai mult decât o păreche de ciobote. Şi spun gazdei planul meu. Dar el începe a râde. Îmi desculţ ciobotele, le caută… toate zdrenţe la călcâie, şi un călcâi pierdut cu potcoavă cu tot, iar ciobotele nouă! Hm! îl văd că tot clăteşte din cap şi întoarnă ciobotele în mână. Apoi începe:

- Măi Ionică, mă, tu ai mâncat împuţite ciobotele; dar eu opinci nu-ţi fac din ele, că cum umbli tu, nu te ţin două zile. Fără, pune tu ciobotele să se uşte, apoi dimineaţă le unge şi le pune bine. Eu voi merge mâine să caut, doar vom afla călcâiul cel pierdut. În ia seară-ţi fac opinci, cum mai am eu câteva părechi din pielea ceea, de când îmi crepă calul.

Aşa făcu, îmi făcu opinci de cal, nerase, cu părul înlăuntru şi eu, care ieri eram cu ciobote cu călcâie-nalte - azi eram cu opinci nerase de piele de cal. Joi veni tata la târg  să cumpere o vacă; veni pe jos cu câţiva oameni de la noi. Acum, fiindcă venise la târg la Năsăud, unde avea copil la şcoalele cele mari, n-a veni doară chiar cu mâna goală, cu toate că  numai mai-nainte cu câteva zile mă dusese, cum fui de Craciun. Mă află cu opinici de cal nerase, cum nu mai umblasem în viaţa mea, că pe la noi poartă numai opinci argăsite. Se-ncruceşte când mă vede.

- Da tu cu ce eşti încălţat, a cui îs opincile?

- A mele

- Da ciobotele unde-s?

- Hop! îs toate ţâră

Bucuria tatii vă puteţi închipui

- Ia să le văd!

I le arăt. Călcâiele toate roase pân-la scoarţă, iar de la una călcâiul cu potcoava era în ciobotă-n lontru, îl aflase badea Ilie. Fluieră şi tata una lungă, când le vede, apoi le împătură frumos şi le duce acasă, iar mie-mi cumpără o păreche de opinci cu care am umblat pân la Paşti, când am mers acasă pe săcăciune. Bucuria mea că-mi aflai ciobotele iar nouă; le cârpise un ciobotar vestit ce aveam în Reteag, numit Kişu”

septemcastra.ro/