Yasunari Kawabata

1899 - S-a născut scriitorul japonez Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1968 (“Frumoasele adormite”, “Stol de păsări”) (m.16.04.1997).

Yasunari Kawabata  n. 14 iunie 1899, d. 16 aprilie 1972,  a fost un prozator japonez a cărui operă, scrisă într-un stil plin de lirism şi subtilitate, i-a adus premiul Nobel pentru literatură în 1968. A fost primul japonez şi al treilea asiatic (după Rabindranath Tagore şi Şemuel Iosef Agnon), care a câştigat acest premiu.

Scrierile lui Kawabata conţin un spaţiu epic gol, non-acţiune şi o reducere extremă a problematicii la câteva date, favorizând deplasarea centrului de greutate spre episod şi detaliu. Kawabata povesteşte pe o linie unică, pe un singur plan, în care evenimentele sunt nivelate sub raport valoric, iar un conflict propriu-zis nu se constituie. Elementul-cheie, momentul-surpriză lipsesc, deşi o tensiune difuz răspândită în text pare să le cheme.

Yasunari Kawabata a fost fiul unui medic. Deoarece a rămas orfan la vârsta de patru ani, a fost crescut de bunici, dar a fost separat de singura lui soră (care a fost trimisă la o mătuşă). Evenimentele tragice din copilăria lui Kawabata continuă prin moartea bunicii, iar mai apoi, a surorii (când Yasunari avea 11 ani). Îngrijit de bunicul său, bolnav şi bătrân (care va muri când Yasunari avea 15 ani), perioada adolescenţei îi va fi marcată de starea de solitudine şi suferinţă fizică, combinată cu iminenţa morţii, care îi va contura viziunea asupra vieţii şi a creaţiei. Kawabata a fost ispitit să devină pictor, dar chemarea pentru literatură s-a dovedit mai puternică, lunga agonie şi moartea bătrânului fiind descrise în operele sale de mai târziu.

Kawabata, născut în Osaka, a urmat cursurile Universităţii Imperiale din Tokio (Secţia de Literatură Japoneză, după ce studiase timp de un an la Secţia de Literatură Engleză) pe care a absolvit-o in 1924.

Pe lânga activitatea de scriitor, a fost de asemenea reporter la Mainichi Shinbun din Osaka şi Tokio. Deşi a fost destul de rezervat în privinţa fervorii militariste ce a cuprins Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a implicat destul de puţin şi în efortul de reconstrucţie al ţării de după război, fiind puţin atras de politică. Războiul a avut însa o mare influenţa asupra sa, egalată poate doar de episodul morţii celor dragi din copilărie, iar la încheierea lui a declarat că de atunci înainte nu va putea scrie decât elegii.

S-a sinucis în anul 1972. Au fost emise mai multe teorii, că ar fi fost bolnav, sau că acest lucru s-ar fi datorat şocului provocat de sinuciderea prietenului său Yukio Mishima în 1970. Totuşi, Kawabata nu a lăsat nici o explicaţie scrisă, iar motivele gestului său rămân încă un mister.

În opinia Stancăi Cionca, utilizarea termenului de roman pentru proza lui Kawabata este discutabilă, în special pentru scrieri ca Dansatoarea din Izu sau Ţara zăpezilor. Nici dimensiunile, nici desfăşurarea epică (plată, lineară, simplă, curgând parcă la întâmplare, fară a urma traseul care să conducă conflictul către un punct culminant şi un deznodământ) nu permit o astfel de clasificare. Atât ca structură narativă, cât şi ca perspectivă asupra vieţii şi artei, prozele lui Kawabata sunt, în structura lor profundă, mai aproape de vechile jurnale (日記 nikki) şi culegeri de povestiri (物語 monogatari) din perioada Heian. Reducând datele naraţiunii şi eliberând-o de anecdotic, Kawabata creează în spaţiul povestirii un vid epic, al cărui singur rol este de a potenţa tensiunea şi puritatea trăirii concrete imediate, care constituie substanţa reală a cărţilor sale, în tradiţia cultului peren al literaturii japoneze pentru momentul suveran şi revelator, ridicat la rang primordial chiar şi în economia prozelor lungi. Aşadar, atipice ca romane şi inclasabile în termenii speciilor narative clasice (roman, nuvelă, schiţă), prozele lui Kawabata sunt mai exact acoperite de termenul „povestire“.

Kawabata a sperat, în copilărie, să devină pictor, dar primele sale povestiri au apărut încă în timpul liceului, şi s-a hotărit să devină scriitor. În perioada studenţiei alături de Yokomitsu Riichi a fondat Bungei Jidai („Epoca artistică”), o revistă literară de orientare neo-impresionistă.

Recunoaşterea sa publică a fost extrem de timpurie, datorată unui număr de scurte povestiri care l-au adus în centrul atenţiei, dar Dansatoarea din Izu (o poveste care explora erotismul dragostei tinere) în 1926 l-a făcut celebru.

Primul său roman, Ţara zăpezilor, a fost început în 1934, şi a fost publicat din 1935 până în 1937 în numerele revistei Bungei shunju, pentru ca 10 ani mai târziu să i se adauge un ultim capitol în ediţia definitivă din 1948. Ţara zăpezilor conţine, de fapt, povestea de dragoste dintre un turist ocazional din Tokio şi o geishă provincială dintr-o staţiune cu izvoare termale, undeva, în Alpii Japonezi. Imediat dupa publicarea romanului Kawabata Yasunari a devenit unul dintre cei mai faimoşi prozatori japonezi, un clasic în viaţă, iar romanul a fost caracterizat de Edward G. Seidensticker drept "poate capodopera lui Kawabata ".

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, succesul lui a continuat cu romane cum ar fi: O mie de cocori (o poveste de dragoste nefericită), Vuietul muntelui, Casa frumoaselor adormite, şi Frumuseţe şi întristare (de asemenea un roman cu final trist).

Cartea pe care a preţuit-o cel mai mult a fost Maestrul de go (1951), care diferă foarte mult de celelalte romane. E o relatare pe jumatate fictivă a unui meci foarte important de go la care a asistat trimis fiind de ziarul Mainichi, pentru cititorii căruia a relatat meciul. Era ultima partidă din cariera marelui maestru Shūsai, partidă pe care a pierdut-o în faţa unui rival mai tânăr, ca să moară apoi peste încă un an. Romanul este de fapt o alegorie, destul de transparentă, a înfrângerii suferite de Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Kawabata Yasunari a deţinut funcţia de preşedinte al P.E.N. clubului japonez şi în această calitate a fost un veritabil ambasador şi purtător de drapel al literaturii japoneze în spaţiul vestic şi al culturilor anglofone.

Volume publicate

伊豆の踊り子 Izu no odoriko 1926 („Dansatoarea din Izu”)

雪国 Yukiguni, 1935-1937, 1947 („Ţara zăpezilor”)

名人 Meijin, 1951-4 („Maestrul de go”)

千羽鶴 Senbazuru, 1949-52 O mie de cocori

山の音 Yama no oto, 1949-54 Vuietul muntelui

古都 Kyoto, 1962 Kyoto, sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial

（掌の小説） Romanul palmei deschise

美しさと哀しみと Utsukushisa to kanashimi to, 1964 Frumuseţe şi întristare

Opere traduse în limba română

千羽鶴 Senbazuru, 1949-52 Stol de păsări albe (traducere de Pericle Martinescu şi Stanca Cionca, Editura Minerva, 1973.

O mie de cocori (traducere de Pericle Martinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004), ediţia a doua

O mie de cocori (traducere din limba japoneză de George Şipoş, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010)

雪国 Yukiguni, 1935-1937, 1947 Ţara zăpezilor (traducere şi prefaţă de Stanca Cionca, Editura Grai şi Suflet - Cultura naţională, Bucureşti, 1995)

山の音 Yama no oto, 1949-54 Vuietul muntelui (traducere de Pericle Martinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004)

Sunetul muntelui (traducere din limba japoneză de George Şipoş, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010)

古都 Kyoto, 1962 Kyoto, sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial (traducere de Vasile Spoială, Editura Grai şi Suflet - Cultura naţională, Bucureşti, 1995)

美しさと哀しみと Utsukushisa to kanashimi to, 1964 Frumuseţe şi întristare (traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000)

În 1968,  scriitorul Yasunari Kawabata a devenit primul autor japonez ce a câştigat Premiul Nobel pentru literatură. Autor a numeroase lucrari publicate între 1925 şi pana la moartea sa prin suicid în 1972. Printre  cele mai citite pe scară largă în sălile de curs este nuvela "Izu Dancer".

Pe o scară mai largă, acordarea Premiului Nobel lui Kawabata semnifica o acceptare a literaturii  şi a culturii japoneze  sec. 20, la scară internaţională. Imagine:câştigătorii din 1968 premii Nobel.