Ioan Bogdan

  Ioan Bogdan

 Membru al Academiei Române

Ioan Bogdan (* 25 iulie 1864, Şcheii Braşovului - † 1 iunie 1919, Bucureşti) a fost un lingvist şi filolog român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române şi creator al filologiei slavo-române.

A absolvit liceul în Braşov şi studiile universitare la Şcoala Superioară din Iaşi. Licenţiat în litere, a studiat limbile slave la Viena, Petersburg şi Cracovia. La 20 iunie 1892 a fost numit profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde a fost decan în: 1898, 1900, 1902, 1904, 1906, 1909, 1910 şi 1912. A fost membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Moscova.

La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 29 martie 1903 a fost numit membru titular. Ioan Bogdan a fost vicepreşedinte al Academiei Române de două ori (prima dată între 25 mai 1910 - 25 mai 1913 şi a doua oară între 28 mai 1916 - 1 iunie 1919).

Transilvaneanul Ioan Bogdan (1864-1912) s-a afirmat in spatiul cultural romanesc ca autoritate recunoscuta in domeniul pedagogiei, dar mai ales ca filolog de prestigiu, spirit inovator in domeniul istoriografiei.

Nascut in anul in Scheii Brasovului, intr-o familie modesta dar cu aspiratii spre cultura, fapt dovedit prin ascensiunea membrilor sai (alaturi de el au devenit profesori universitari si fratii sai Gh. Bogdan-Duica si Stefan Bogdan) Ioan Bogdan s-a remarcat prin activitatea prestigioasa si aportul sau la dezvoltarea istoriografiei romanesti, fiind initiatorul studiilor de slavistica din Romania. Inca de timpuriu, talentul, seriozitatea si realizarile lui scolare deosebite au reliefat sperantele unei cariere stralucite. In 1882 a absolvit cu medii excelente "Gimnaziul public roman" din Brasov (astazi "Colegiul National Andrei Saguna"), urmand apoi cu rezultate la fel de bune Scoala normala superioara si Facultatea de litere din Iasi. In aceesi perioada debuteaza in "Convorbiri Literare", revista al carei director emerit va deveni mai tarziu. Isi incepe activitatea didactica ca profesor de latina si greaca la liceul din Dorohoi, unde va profesa insa un singur an scolar (1885-1886). Datorita meritelor sale deosebite dar si a sprijinului acordat de Bogdan Petriceicu Hasdeu si I. Bianu, reuseste sa obtina o bursa la Universitatea din Viena. Aici, pe langa cursurile de paleoslava urmeaza si cele de paleografie si diplomatica latina, din anul urmator continuandu-si studiile de specializare la Petersburg. 

Profesor al catedrei de limbi slave la Universitatea din Bucuresti, membru al Academiei Romane din anul 1892 si presedinte al Comisiei Istorice a Romaniei, director al "Convorbirilor literare" intre anii 1902-1906, revista careia ii imprima sobrietatea caracteristica, obiectivitate si clarviziune politica si totodata o inalta tinuta stiintifica. Ioan Bogdan ramane in primul rand un reprezentant de marca al istoriografiei.

Opera sa, incluzand lucrari si documente originale cum ar fi "Documente si registre privitoare la relatiile Tarii Romanesti cu Brasovul si Ungaria", "Cronice inedite atingatoare de istoria romanilor", "Vechile cronici moldovenesti pana la Ureche" si altele, se remarca prin metoda riguroasa de constructie, prin informatia bogata si exacta. Multe din documentele pe care le-a folosit au fost descoperite de el insusi in arhivele ruse si poloneze, in cercetarile intreprinse la Viena, Kiev, Cracovia, Moscova sau Roma. Lucrarile sale sunt deci rodul unei activitati deosebite cu semnificative contributii in cunoasterea istoriei noastre nationale.

Desfăşoară o fecundă şi asiduă activitate de cercetare, descoperind numeroase manuscrise slavo-române: Analele de la Putna, Cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie, Codicele de la Tulcea. Opera sa, axată în principal pe studierea istoriei poporului român şi a culturii sale în Evul Mediu, se adresează în aceeaşi măsură istoricului, filologului şi lingvistului. Studiile sale, ample comentarii privind probleme şi fapte de limbă, se opresc în special asupra lexicului documentelor slavo-române. (Glose române într-un manuscript slavon din secolul al XVII-lea: Un lexicon slavo-român din secolul al XVII-lea). Contribuie la elaborarea primului regulament unic al facultăţilor de litere şi filosofie din ţară (1897).

Ioan Bogdan a găsit aceste glose, în anul 1890, într-un manuscris prezentat cu ocazia unei expoziţii de la Moscova. Manuscrisul reproduce o versiune slavonă a Sintagmei lui Matei Vlastaris. Ca marginalii, pe paginile manuscrisului, sunt scrise 662 de glose în limba română şi vreo 70 în limba slavonă. Ele au primit denumirea de „glosele Bogdan”. Cel mai frecvent, glosele cuprind unul sau două cuvinte, rar o propoziţie sau o frază, prin care se glosează (traduc sau explică) cuvinte din textul Sintagmei. Textul slavon a fost datat, de Magdalena Georgescu, (care l-a editat în 1982) pe baza filigranelor hârtiei, între 1516 şi 1536, iar de R. Constantinescu, la cca 1520.

Nu există în manuscris nici o datare a momentului scrierii gloselor. Există indicii că glosele au fost scrise după scrierea textului slavon, şi nu concomitent cu acesta, cum considera R. Constantinescu. Ca urmare s-a considerat că ele au putut fi scrise, cu aproximaţie, după 1516/1531 şi înainte de 1616/1631, deoarece prezintă fenomenul de rotacism, cu ultima atestare în această vreme. Ioan Bogdan a apreciat – pe baza caligrafiei şi a particularităţilor lingvistice – că glosele au fost scrise la Mănăstirea Neamţ, sau la altă mănăstire din nordul Moldovei. La această opinie s-a raliat şi Magdalena Georgescu. Alexandru Rosetti sugerase ideea unei localizări în nordul Transilvaniei sau în Maramureş. Se presupune că glosele au fost scrise de un călugăr sau cleric ortodox, cu scopul de a uşura înţelegerea textului slavon. Ele au interesat, deoarece un manuscris slavon, copiat probabil în sec. al XVII-lea, găsit de R. Constantinescu tot la Moscova, le reproduce direct. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş plasează „glosele Bogdan” între scrierile de drept ecleziastic, şi anume ca texte literare originale

Lucrări publicate

Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche (1891)

Cronici inedite atingătoare de istoria românilor

Cronica lui Manases. Traducere medio-bulgară făcută pe la 1350

Însemnătatea studiilor slave pentru români

Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare

Vlad Ţepeş şi narările germane şi ruseşti asupra lui (1896)

Luptele românilor cu turcii. Cultura veche română (1898)

Originea voievodatului la români (1902)

Istoriografia română şi problemele ei actuale

Despre cnejii români (1903)

Letopiseţul lui Azarie (1909)

Documentele lui Ştefan cel Mare (2 volume - 1913)

Album paleografic moldovenesc. Documente din secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea