Ion Ghica

1816: Ion Ghica, om politic, prozator şi economist român (d. 1897)

Ion Ghica (n. 12 august 1816, Bucureşti; d. 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român, prim-ministru al României de două ori, între 1866 şi 1867, respectiv între 1870 şi 1871, preşedintele Academiei Române de patru ori (1876 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 şi 1894 - 1895).

Născut în Familia Ghica, fiu al logofătului Dimitrie Ghic. (Tache)  şi al Mariei, născută Câmpineanu. 

Este botezat de mitropolitul Dionisie Lupu, având ca naş pe Grigore Ghica - viitorul domnitor de la 1822, unchiul tatălui său. Impunătoarea casă boierească a părinţilor era situată pe Podul Caliţii (azi Calea Rahovei), lângă Podul Beilicului. 

Spiţa familiei Ghica urca până în secolul al XVI-lea şi însuma, pe lângă mari spătari, hatmani şi bani, nouă domnitori, la tronul Moldovei sau al Munteniei. Familiile Ghica şi Câmpineanu se înrudeau cu Văcăreştii, Dudeştii, Oteteleşanii, Cândeştii, Filipeştii şi Cantemireştii din Moldova.

 A fost educat în Bucureşti şi în vestul Europei, a studiat ingineria şi matematica la Paris între 1837 şi 1840.

S-a reîntors în Moldova, unde a făcut parte din conspiraţia din 1848, care dorea o uniune a Ţării Româneşti şi Moldovei, sub un prinţ autohton, Mihail Sturdza.

Conspiraţia eşuând, Ion Ghica devine lector de matematică la universitatea fondată de Sturdza la Iaşi.

În Ţara Românească, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, a pus bazele societăţii secrete Frăţia - care a fost motorul revoluţiei de la 1848.

În timpul revoluţiei de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluţiei, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autorităţile turce în funcţia de Bei al Samosului (1853 - 1859), unde a reuşit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinţ de Samos.

În 1859 după unirea Moldovei şi Ţării Româneşti a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă şi devine prim-ministru în timpul lui Cuza si apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniştită îl va face să facă parte din mişcarea anti-dinastică din 1870 - 1871.

În 1881, a fost numit ministru român la Londra; a deţinut această funcţie până în 1889.

A murit pe 7 mai 1897, la moşia lui de la Ghergani.

heo-phyl-politea.

În afară de distincţia în politică, Ion Ghica a obţinut şi o reputaţie literară prin ale sale Scrisori către Alecsandri, prietenul său de o viaţă, scrise la Londra şi descriind vechea stare a societăţii româneşti care dispărea rapid. A fost şi autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 şi Convorbiri Economice. A fost primul care a susţinut apariţia unei industrii şi al unui comerţ naţional.

Opere publicate

Vademecum al inginerului şi al comerciantului, 1848, 1865

Ajutorul comerciantului, al agricultorului şi al inginerului, 1873 (coautor: Dimitrie A. Sturdza)

Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient, 1838

Scrisori către Vasile Alecsandri, 1880

Amintiri din pribegie, 1848

Convorbiri economice, 1865 – 1875

Prietenia îndelungată cu Alecandri va avea ca rezultat, în deceniul 9 al secolului, masivul volum de corespondenţă, cuprinzând 25 de scrisori (în ediţia din 1897) adresate - cea mai mare parte de la Londra, unde se afla ca ambasador - „bardului de la Mirceşti". 

Prin această carte de memorialistică, precum şi prin cele alte câteva texte publicate ulterior în periodice, între 1889 şi 1892, Ghica - la apogeul unei vieţi extrem de tulburate şi de semnificative - îşi face o intrare triumfală în literatura română, în care va deveni, pentru generaţiile următoare, principalul cronicar al secolului pe care-l parcursese.

Influenţa cărţii şi a bijuteriilor literare care sunt multe dintre scrisorile componente asupra scriitorilor din veacul următor este enormă. Ion Ghica este recunoscut de Mircea Cărtărescu ca fiind una dintre sursele principale (alături de arta poetică a lui Bolintineanu) pentru capodopera sa „Levantul", în ce priveşte dimensiunea de secol XIX valah a poemului epic. Regretata scriitoare Dana Dumitriu (1943-1987) i-a dedicat „beyului de Samos" cele trei volume ale unui rafinat roman, „Prinţul Ghica" (1982-1986), una dintre puţinele cărţi-cult ale literaturii române. 

"Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit."

Ion Ghica

scriitor