Nikolaus Lenau

În deşert


Dragi prieteni, nu-i zadarnic
În deşert să ne trudim, 
Ca-n nisipul vieţii, harnic,
O potecă să croim?


În nisipuri, orice urmă 
Talpa şi-ar fi risipit,
Ca hultani flămânzi, o scurmă
Vânturile şi-o înghit.


Singuri sau în caravane, 
Mii de steaguri fluturând, 
Batem drumuri lungi şi vane, 
Ţara liniştii cătând.


Spre-un liman ce nu-l ştim, pasul
Prin pustie-l potrivim
Şi-n nisipul cald, popasul
Rece, mai mult ni-l dorim.


Spre mormântu-acela chipul 
Nostru tinde pururea;
Acolo-nsetat nisipul, 
Lacom lacrima ne-o bea.

Nikolaus Lenau, născut Nikolaus Franz Niembsch von Strehlenau, (n. 25 august 1802 în Csatád, comitatul Timiş, azi Lenauheim, judeţul Timiş - d. 22 august 1850 la Oberdöbling bei Wien, Austria), a fost un important poet romantic austriac.

După ce şi-a petrecut tinereţea în Ungaria (Pesta, Tokaj şi la Pojon), a plecat la Viena, unde a studiat, între 1822 şi 1832 jurisprudenţa, filozofia, agronomia şi medicina, dar nu şi-a dat doctoratul. O moştenire de la bunica lui i-a permis să se dedice în întregime poeziei. A publicat pentru prima dată   în 1827. 

Visurile tinereţii


Cel tânăr crede viaţa o grădină,
Şăgalnic, zorile-i zâmbesc mereu;
În el totu-i nădejde şi lumină.
Cer îi e lumea - omul, Dumnezeu!


Lin, boarea dimineţii îi presară 
Cu deget blând în plete trandafiri;
Mângâietoare pasări l-împresoară 
Cu minunate glasuri şi-mboldiri.


Nu tulbura pe oaspeţii de-o clipă
Ai tinereţii. Umblă-ncet, sfios!
Visările ce-n zori se înfiripă
Sunt tot ce are viaţa mai frumos.


Realitatea însă izgoneşte
Cu pasu-i greu şi păsări şi visări;
Şi plin de teamă tânărul priveşte
Cum toate zboară şi se pierd în zări.

 În 1831 a plecat la Stuttgart , unde a publicat un volum  in 1832 . Aici el a făcut, de asemenea cunoştinţă cu Ludwig Uhland , Kerner Justinus , Karl Mayer şi alţii, dar spiritul său  nelinistit si-a dorit o schimbare şi s-a hotărât să-si caute  linistea în America .

Întrebare


Eu nu-ţi cunosc a glasului dulceaţă,
Ci chipul numai, blând, ţi l-am zărit;
Lumina ta m-a străbătut semeaţă,
Şi frumuseţea ta m-a cotropit.


În valul tău mi-ai prins întreaga viaţă; 
Tot ce trăia în mine s-a topit
Şi s-a pierdut în unda ta măreaţă;
E-al dragostei etern, ceresc sfârşit!


Nădejdi şi îndoiala mea deşartă 
Aşteaptă un cuvânt al mântuirii 
Talazele ce inima nu-mi iartă


Spre ce limanuri sufletul mi-l poartă?
Spre paradisul dulce-al împlinirii?
Spre ţărmul trist, pustiu, al despărţirii?

În octombrie 1832 a aterizat la Baltimore si s-a in Ohio . De asemenea, el a trăit şase luni, în New Harmony, Indiana. In 1833 s-a întors în Germania, unde primul său volum de poezii a reinviat spiritele lui.

Din 1832 până la 1844 a dus o viaţă tihnită, împărţită între Viena şi Stuttgart. A rupt mai multe logodne. 

A început să dea semne de aberaţie şi în octombrie 1844 a fost pus sub reţinere la ospiciu(deoarece a sarit de la o fereastră într-o dimineaţă, in timp ce striga "Revolta! Libertate! Ajutor! Foc! "), pentru tot restul vieţii sale. A murit in azilul de la Oberdöbling în apropiere de Viena şi a fost înmormântat în cimitirul de Weidling, lângă Klosterneuburg .

Pe mormântul lui este replica unei carti deschisă, cu un extras din una din poeziile sale (O Kleyle Frau), înscrisă pe pagina stângă, în timp ce pe pagina dreaptă există  strofa finala din poezia lui Vergangenheit. 

Operele sale au fost publicate post mortem în 1855.

Lucrari

Die Heideschenke

Winternacht

Der Unbeständige, 1822

Abschied. Lied eines Auswanderers, 1823

Die drei Indianer, 1832

Polenlieder, 1835

Faust. Ein Gedicht, 1836

Savonarola, 1837

Stimme des Kindes, 1838

In der Neujahrsnacht, 1840

Die Drei, 1842

Die Albigenser, 1842

Waldlieder, 1843

Blick in den Strom, 1844

Eitel nichts!, 1844

Don Juan (Fragment), 1844

Der Postillion 1835

Bitte, 1832

Cimbal und Harfe, ausgewählte Gedichte, Hans Maria Loew (Hrsg.), Bergland Verlag Wien 1957.

Copacul amintirii

Eu sunt, drag copac în floare!

Simt suavul tău parfum.

Mai mă recunoşti tu oare, 

Palid, trist, cum sunt acum?

Când pe crengile-ţi, fierbinte 

Glăsuiau privighetori, 

Cu iubita mea,- ţii minte?

Stam visând aici, sub flori.

Fericiţi, credeam, şi încă 

Eu mai cred, că tu-nfloreai 

Bucuria ta adâncă, 

Înflorită să ne-o dai.

Azi m-a părăsit iubirea. 

Tu-nfloreşti însă mereu.

Ştiu! N-ai timp si nici menirea

Ca să vezi cât sufăr eu!

"Bate vânt de mai afară, 

Şi e soare sus pe cer,

Dar nici flori, nici primăvară,

Nu sunt veşnice şi pier!"

Floarea ta aşa-mi şopteşte 

De pe ramul argintiu...

Şi-un plâns greu mă năpădeşte,

Şi-mi simt sufletul pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu