Dmitri Şostakovici

Dmitri Şostacovici (n. 25 septembrie 1906, Sankt Petersburg, Rusia– d. 9 august 1975, Moscova, Rusia), a fost un compozitor, pianist şi profesor rus.

Dmitri Şostakovici, care a fost considerat „Primul copil muzical important al Revoluţiei“

Dmitri Şostakovici începe să studieze muzica de la vârsta de nouă ani, mai întâi cu mama sa, apoi cu profesorul Glassev, sub îndrumarea căruia reuşeşte primele compoziţii. În anul 1919 intră la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde studiază pianul L. Nikolaev (1919-1923), contrapunctul şi fuga cu Sokolov şi compoziţia, orchestraţia şi formele cu Maximilian Steinberg şi Aleksandr Glazunov, (1923-1925). Primele lucrări le-a scris în timpul studenţiei: Dansuri fantastice, pentru pian (1922) şi Simfonia nr. 1 (1925) – lucrarea sa de licenţă, care a pus baza popularităţii sale mondiale. În anul 1925, după ce absolvă Conservatorul cu lucrarea Simfonia I, este reţinut ca stagiar la clasa de compoziţie. Astfel începe cariera pedagogică a lui Şostakovici, activitate pe care o va continua de-a lungul întregii sale vieţi. A activat ca profesor de instrumentaţie (din 1937), apoi de compoziţie (din 1939) atât la Conservatorul din Petersburg, cât şi la cel din Moscova (după 1943).

După al doilea război mondial este trimis ca ambasador cultural al URSS-ului în SUA şi în alte ţări. Din Rusia sovietică nu a ieşit însă decât rareori, activitatea sa publică fiind comentată fără cruţare de anumiţi observatori occidentali.

Simfonia I este o lucrare remarcabilă pentru un tânăr de nouăsprezece ani - o simfonie de anvergură, inteligenţă şi plină de vitalitate, cu elemente de parodie, cu un conţinut melodic suculent şi o orchestraţie bogată.

După Simfonia I, au urmat o serie de lucrări care au întărit această primă impresie. A scris opera satirică Nasul (1928, prima reprezentaţie în 1930) după povestirea lui Gogol, iar într-unul din interludiile operei, a introdus o porţiune de orchestră de percuţie. Şostakovici a demonstrat, astfel, că poate fi la fel de modern ca oricare dintre colegii săi din Occident.

În 1930 a compus baletul Vârsta de aur, a cărui polcă a devenit vestită la vremea respectivă.

Şostakovici a compus şi simfonii inspirate din evenimentele istorice de dată recentă: Octombrie (1927), 1 Mai (1931).

În anul 1932 a terminat opera Lady Mackbeth din Mţensk (după Nikolai Leskov), intitulată Katerina Izmailova, un fel de verism rus bazat pe crimă şi adulter, lucrare care îi va aduce mari necazuri, căci Rusia de la acea dată nu a apreciat nici moralitatea şi nici limbajul muzical al operei. Lucrarea a fost aspru criticată de presă, care a calificat-o drept „Haos în loc de muzică“. În urma primei reprezentaţii a acestei opere, compozitorul este numit „duşman al poporului“, iar la propunerea lui Stalin, opera a fost interzisă. Opera nu s-a mai jucat în URSS până în 1962. În tot acest răstimp, însă, era reprezentată pe scenele din Stockholm, Praga, Londra, Zürich, Copenhaga etc. După cazul cu opera Katerina Izmailova, majoritatea creaţiilor scrise de el până în 1936 practic dispar din repertoriile teatrelor.

Se reabilitează abia în 1937, cu Simfonia a V-a, după care au urmat Cvintetul cu pian (1940) şi Simfonia a VII-a (1941), pentru ultimele două primind şi două premii Stalin. În 1945 scrie o nouă Simfonie, pentru care din nou este atacat. În pofida strădaniilor sale, era un compozitor distrus. A fost reconsacrat cu Cântarea pădurilor (1949), dar a fost din nou pus la index în 1962, când a compus Simfonia a XIII-a. După unele modificări aduse textelor, această simfonie a putut fi interpretată, iar compozitorul a început să creeze mai liber. Cu toate acestea, nu a mai scris niciodată cu avântul, scânteia şi vigoarea modernă pe care le demonstrase în Simfonia I. A început, în schimb, să compună o muzică „sigură“, repetând formulele vechi, imitând manierismul lui Serghei Prokofiev. Abia spre sfârşitul vieţii a îndrăznit să-i nesocotescă pe tarii muzicii sovietice şi să aştearnă pe hârtie genul de muzică pe care dorea să-l scrie.

Simfonist prin excelenţă, dotat cu un remarcabil simţ dramaturgic, Şostakovici este un muzician complex, a cărui inspiraţie vine din realitatea imediată, pe care o trăieşte şi o interpretează profund, redând apoi sonor gândurile şi sentimentele sale, într-o comunicare emoţională care îmbracă forme grandioase de exprimare filosofică.

Piese pentru scenă

1927/28 Nasul, op. 15, operă în trei acte după Gogol, (Premiera: Leningrad 1930)

1929/30 Vârsta de aur' op. 22 - balet în trei acte, libret de A. Ivanovski (Premiera: Leningrad 1930)

1930/31 Bufonul op. 27 - balet în trei acte, libret de V. Smirnov (Premiera: Leningrad 1931)

1930-1932 Lady Macbeth din Mţensk, op. 29, operă în patru acte, (Premiera: Leningrad 1934)

1934/35 Pârâul limpede, op.39 - balet în trei acte, libret de F. Lopuhov şi A. Piotrovski (Premiera: Leningrad 1935)

1942 Jucătorii, op.63 - fragment de operă după Gogol, completat de Krzysztof Meyer, (Premierea acestei versiuni: Wuppertal 1983)

1956-1963 Catarina Izmailova, o versiune revizuită a operei Lady Macbeth din Mţensk, (Premiera: Moscova 1963)

1958 Moscova, cartierul Ceriomuşki, op. 105, operetă în trei acte (Premiera: Moscova 1958)

Piese instrumentale

Simfonii

Simfonia I în Fa major op. 10 pentru orchestră (1924-25)

Simfonia a II-a în Si major op. 14 pentru cor mixt şi orchestră (1927)

Simfonia a III-a în Mi bemol major op. 20 „De 1 mai” pentru cor mixt şi orchestră (1929)

Simfonia a IV-a în do minor op. 43 pentru orchestră (1935-36, P. 1961)

Simfonia a V-a în re minor op. 47 pentru orchestră (1937)

Simfonia a V-a în si minor op. 54 pentru orchestră (1939)

Simfonia a VII-a în Do major op. 60 „Leningrad” pentru orchestră (1941)

Simfonia a VIII-a în do minor op. 65 „Stalingrad” pentru orchestră (1943)

Simfonia a IX-a în Mi bemol major op. 70 pentru orchestră (1945)

Simfonia a X-a în mi minor op. 93 pentru orchestră(1953)

Simfonia a XI-a în sol minor op. 103 „Anul 1905” pentru orchestră (1957)

Simfonia a XII-a în re minor op. 112 „Anul 1917“ pentru orchestră (1961)

Simfonia a XIII-a în si bemol minor op. 113 „Babii Iar” (după poezii de Evgheni Evtuşenko) pentru bas, cor şi orchestră (1962)

Simfonia a XIV-a în sol minor op. 135 pentru soprană, bas, orchestră de coarde şi percuţie (după poezii de García Lorca, Apollinaire, Küchelbecker şi Rilke) (1969)

Simfonia a XV-a în La major op. 141 pentru orchestră (1971)

Concerte

1933 Concertul pentru pian, trompetă şi orchestră de coarde nr.1 în do minor op. 35

1947/48 şi 1955 Concertul pentru violină nr.1 în la minor op. 77

1957 Concertul pentru pian nr.2 fa major op. 102

1959 Concertul pentru violoncel nr.1 mi bemol major op. 107

1966 Concertul pentru violoncel nr.2 sol minor op. 126

1967 Concertul nr. 2 in do diez minor pentru vioară şi orchestră, opus 129

Suite şi alte piese

1928 Tahiti Trott, opus 16, versiune pentru orchestră a Tea for Two

1928 Două piese de Domenico Scarlatti opus 17, pentru orchestră militară

1931 Der bedingt Ermordete, Opus 31, eine kritische Revue

1934 Suită pentru orchestră de jazz Nr. 1, fără opus (iniţial: Opus 38)

1938 Suită pentru orchestră de jazz Nr. 2, fără opus (orchestraţie de Gerard McBurney)

1942 Marş festiv fără opus, pentru orchestră de suflători

1970 Marşul miliţiei sovietice opus 139, pentru orchestră de suflători