Poveste primita de la Scorchfield

Ultimul dintre pitagoreici Karinei De la  Scorchfield Școala pitagoreică a dat cei mai mulți savanți, ei au transmis învățăturile din generație în generație, desigur că în cele două milenii și jumătate ce au trecut de când geniul matematicii Pythagoras a înființat această școală, știința a avansat foarte mult. Dacă în trecut erau foarte puțini oameni care ajungeau pe treapta a patra a inițierii pitagoreice, astăzi se vorbește deja de a cincea. Dacă treapta a patra se numește vederea de sus, cea de a cincea are numele -neoficial, vederea din interior. Nu se cunosc încă oameni care au ajuns la acest nivel. Școlile pitagoreice au ajuns să fie subiectul multor dispute legislative în țările în care acestea activau, ermetismul, elitismul, exclusivismul, și multe alte secrete ce planau asupra acestor școli au dus în final la închiderea acestora. Prezența multor discipoli în sferele politicii și economiei mondiale nu a dus la o ameliorare, faptul că aceștia au prevăzut multe evenimente, fie ele cataclisme sau crize economice, au creat impresia că toate de fapt sunt puse la cale de ei înșiși. Majoritatea, temătoare de această minoritate prea subtilă, intangibilă, a decis trecerea în ilegalitate a învățăturilor lor, discipolii arestați și aruncați în închisori, averile confiscate, școlile închise. Chiar dacă au susținut că sunt nevinovați, profesorilor din aceste școli, li s-au înscenat fraude fiscale, evaziuni sau alte belele, mergând chiar și până la acuzații de viol, toate acestea pentru a face să dispară o știință, necunoscută marii majorități, și care devenea incomodă în luarea tuturor deciziilor. Așadar lumea a preferat bezna invizibilă, în locul luminii contemplative. Eric Robertson Dodds l-a considerat pe Pythagoras ca fiind „cel mai mare șaman grec”; în cartea sa, Grecii și Iraționalul, foarte mulți au găsit dovezi prin care să-i acuze pe pitagoreicii de astăzi chiar de magie, cu toate că societățile în care aceștia activau erau laice și depărtate de mult de orice religie sau morală divină. Iar reîncărnările pomenite de istoricii antici, prin care la rândul său Pythagoras ar fi fost de fapt Aithalides, crainicul expediției argonauților, fiu al lui Hermes, înzestrat de zeu cu o memorie totală și chiar cu imortalitatea, alterau imaginea de știință a pitagoreicilor cu nașterea unei noi religii, cea a numerelor. Oricum, s-au terminat speculațiile prin interzicerea clară a școlilor, iar clandestinitatea era aspru pedepsită. Povestea noastră începe în anul 2020, când se pare că ultimul dintre pitagoreici mai trăia, în închisoare.Închisoarea se afla lângă o autostradă ce lega două mari orașe, din celula sa individuală, novicele devenit profesor, predându-și singur învățătura, repetând-o la nesfârșit, a ajuns să treacă singur ultimele două trepte ale inițierii, desăvârșirea și vederea de sus. Își amintea cum în școală se vorbea deja de treapta a cincea, dar care prin numărul său, cinci, contrazicea numărul sacru, care este patru. Anii pe care-i mai avea de trăit au fost dedicați în întregime pentru a afla dacă există această treaptă. În tinerețea sa, omenirea iniția primele cercetări în domeniul informatic, primele microprocesoare abia apăruseră și erau foarte scumpe și dacă ceru paznicilor un calculator din acea generație, aceștia nu obiectară, mai ales că abia l-au găsit prin muzee. A cerut și-o lunetă, ca să vadă stelele prin ferăstruica ce privea autostrada, cerere de asemenea acceptată, fără a fi susceptibilă de vreo tendință de evadare sau de manifestare a științei secrete. Conducerea închisorii l-a tratat tot timpul ca pe un deținut inofensiv. Prin lunetă, profesorul privea mașinile care rulau pe marea autostradă, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, în intervale astronomice bine stabilite nota cu grijă toate numerele de înmatriculare, alcătuind astfel matrici cu mii de linii. Micului calculator îi făcu din limbajul de bază un interpretor cod-mașină, prin care a reușit să pună la punct o extensie a Teoremei Celor Patru Culori, a definiției grafurilor. Astfel a interpretat coincidența reapariției unor numere de înmatriculare, a acelor mașini ce treceau prin fața locului de observație, a stabilit că cei ce făceau naveta, sau cei care treceau regulat, trebuie eliminați din liste. Erau puse sub observație numerele care apăreau de la stânga la dreapta și care reveneau la fel, tot de la stânga la dreapta, astfel respectiva mașină nu efectua un du-te-vino clasic, ci ocolea pe alte drumuri și după un timp iar trecea pe acolo în aceeași direcție, s-a luat în calcul paralel și același scenariu pentru cele ce mergeau de la dreapta la stânga. În această bază de date a reușit să definească un orizont al evenimentelor, termen îngăduit de fizica relativistă ce privește stelele neutronice. Nereușitele în predeterminare erau date de accidente pe autostradă, care devenea astfel blocată, sau de înnourări ce amânau observațiile astronomice. S-au strâns astfel caiete întregi de calcule, pe durata a patru ani de observații, patru ani fiind repetiția perfectă, ce cuprinde și anul bisect. În acești ani a putut să determine și să verifice cu ajutorul lunetei, poziția sa geografică pe pământ, calculele probabilistice l-au ajutat să se autodetermine în timp și spațiu, șirurile întregi de matrici reprezentând acele numere de mașini, i-au creat o viziune din interior, total opusă celei de sus, astfel a ajuns la concluzia că un obiect există în spațiu datorită mișcării celorlalte și că repaosul absolut neexistând, se poate ca obiectul să poată fi mișcat numai datorită celorlalte ajunse într-o aliniere perfectă din punct de vedere astronomic. O dată în cei patru ani pământești, un obiect aflat într-o anumită poziție geografică se poate translata, dacă și numai dacă, în orizontul său de evenimente apare coincidența dată de alinierea unor obiecte cu o viteză mult mai mare. Într-un calcul laborios, profesorul a selectat câteva numere de mașini, care dacă apăreau într-o poziție cheie astronomică, el putea să se mute fizic. În următorii ani s-a pregătit mental pentru această mutare, trebuia să reziste psihic în fața valului de schimbări ce ar fi urmat, încă nu era sigur, dacă se va modifica doar spațiul, nu și timpul. Când sosi clipa, când sigur trebuiau să apară acele numere, acele mașini, profesorul dispăru din celulă. Evadarea sa nu a fost dată publicității, se crede că a înființat o nouă școală acolo unde a ajuns. Va urma:)