Mihail Eminescu Luceafarul Ballet Chisinau

Luceafãrul 

Baletul “Luceafărul” este prima lucrare în genul baletului compusă de Eugen Doga şi reprezintă una dintre cele mai importante creaţii ale compozitorului.

Despre începutul lucrului la balet Eugen Doga îşi aminteşte: „Eram atras de subiectul „Luceafărului”, dar nu eram pregătit să-l abordez. Faţă de clasici am o atitudine... aparte. Portretele lor atârnă pe pereţi, în rame aurite. Ce se întâmplă dacă nu reuşeşti să urci la înălţimea lor? Ce şă mai zic de Eminescu, care străluceşte nu ca un portret, ci ca un astru pe cer?... Totuşi, odată, împreună cu Loteanu, am hotărât să creăm un balet după poemul eminescian. Dar ne doream un balet neobişnuit, cu versuri, căci cum ne-am putea lipsi de verbul lui Eminescu?E atât de amplu, de viguros şi expresiv, încât e aproape imposibil să-i găseşti un echivalent adecvat. De la bun început mi-a fost clar că va fi ceva de genul balet-operă, balet-oratoriu...

Am început să compun baletul încă prin anul 1973. Dar când am ajuns la caracterizarea Luceafărului, m-am oprit... Nu eram gata. Nu găseam cuvintele muzicale potrivite. M-am oprit din scris. Au trecut zece ani, timp în care am compus cântece, muzică de film ş.a.m.d., până când nu am început lucrul asupra filmului pentru copii „Acest univers fantastic”. Atunci am simţit că undeva, alături de această muzică ireală, se află şi universul etern al cerului înstelat, unde trăia Luceafărul. Am meditat mult. Şi, dintr-o dată, într-un timp-record, de două luni şi jumătate, am creat baletul”.      

Pentru prima oară, baletul „Luceafărul”, pe libretul semnat de Emil Loteanu, a văzut lumina rampei la 6 iunie, 1983, pe scena Teatrului Naţional de Operă şi Balet, în coregrafia lui Valerii Covtun din Kiev. 

„Încrederea în propriul auz interior, fina percepţie a universului poetic eminescian, i-au permis compozitorului să creeze o lucrare de factură profund romantică, ce se distinge prin expresivitatea melodiilor şi frumuseţea încântătoare a armoniilor. Conflictul de natură romantică al baletului i-au determinat particularităţile compoziţionale şi stilistice. Starea sufletească a Cătălinei, a Luceafărului şi a lui Cătălin se dezvăluie nu doar prin mijloacele muzicii instrumentale, dar şi celei vocale.” 

(Elfrida Coroliova, teatrolog, Doctor în studiul artelor)

În Ceruri. Tatăl Soare îşi priveşte împărăţia. Lumea este minunată, dar mândria tatălui este fiul său, Luceafărul. Născut din Mare şi Soare, tânărul s-a transformat într-o frumoasă stea care luminează zarea.



 
Pe Pământ. La palat tineretul se veseleşte. Saltimbancii, prietenii Cătălinei, au pornit toată veselia. Iat-o şi pe ea. Fetei de împărat îi place să danseze în mijlocul mulţimii, mai ales că unul dintre jucători este Cătălin, băiatul îndrăzneţ care nu pierde nici o ocazie s-o zădărască.

Noaptea. Cătălina „Îl vede azi, îl vede mâini, astfel dorinţa-i gata”. Ea priveşte steaua de pe cer şi îi pare că astrul se transformă într-un tânăr frumos, care coboară la ea din Ceruri.
 

La Palat. Pajul Cătălin, „Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii”, îi aruncă fetei priviri îndrăgostite.


În fiecare noapte, Luceafărul coboară nevăzut în camera Cătălinei şi o urmăreşte pe frumoasa fecioară.



„Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce.”

Odată, Luceafărul, luând chipul unui „mândru tânăr”, s-a arătat Cătălinei. Fata se îndrăgosteşte de el. Din acel moment, noapte de noapte, Luceafărul îi apare fetei.
 

Luceafărul îi mărturiseşte mamei sale, Marea, dragostea pe care o poartă Cătălinei. Mama se întristează şi încearcă să-i explice fiului că vieţuitorii Cerului, fiind nemuritori, nu pot trăi o iubire pământească. Îndrăgostitul, însă, ignoră înduplecările mamei sale şi zboară către iubita sa.



Majoratul Cătălinei. Balul. Palatul e plin de oaspeţi şi prieteni. Părinţii fetei primesc felicitări. Fericită, Cătălina dansează cu îndrăgostitul Cătălin. Printre oaspeţi se află şi Luceafărul, doar că e nevăzut. El este măcinat de gelozie. După bal, astrul, ia înfăţişarea de tânăr şi, chinuit de dragoste, o roagă pe Cătălina să părăsească pământul şi să-i fie soţie în Ceruri.



„O, vin´! Odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt Luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.”

Dar, Cătălina nu-l înţelege pe Luceafăr. Ea îl roagă pe nemuritor să devină muritor:

 

„Dar dacă vrei cu crezământ să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ, fii muritor ca mine”.
 

„Şi se tot duce...s-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile”.

Între timp, Cătălin îi mărturiseşte fetei dragostea sa.
 

Cătălina, fără să-l aştepte pe Luceafăr, începe să-l vadă cu alţi ochi pe Cătălin.


 Cătălina şi pajul sunt în pădure. Tot aici se află Luceafărul şi Poetul. Luceafărul încearcă s-o ajungă pe Cătălina, dar ramurile copacilor îi împiedică calea. El este disperat.




Tatăl Soare şi Marea Mumă îşi fac griji pentru fiul lor. Apare Luceafărul, care le cere să-l facă muritor, ca să poată pleca la iubita lui, pe Pământ... Tatăl îi explică că acest lucru este imposibil:
 

 

  

„Hyperion, ce din genuni răsai c-o-ntreagă lume,

  Nu cere semne şi minuni care n-au chip şi nume”.


 
La palat are loc nunta Cătălinei şi a lui Cătălin. Printre invitaţi se află nevăzuţi Poetul şi Luceafărul. Poetul este bolnav. El şi-a scris poemul ... şi îl roagă pe Luceafăr să-l ia în ceruri...



„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece”.