Agonia Spiritului (eseu) Maria Diminet

Viaţa

Viaţa ne oferă multe ocazii de bucurie şi cu toate acestea suntem nefericiţi.  Destinul se transformă în povară, iar existenţa în chin. Ne lăsăm absorbiţi de aparenţe, care ne eclipsează raţiunea. Suferim fără vreun motiv temeinic, din cauza unei iluzii conştient inventate, sau a unor pseudovalori aprig   venerate. Iubim pe acei ce intră cu bocancii în sufletul nostru, şi idolatrizam nişte personaje ridicole  - un subterfugiu al imaginaţiei. Dar nu vedem tangibilul, esenţialul, veritabila dragoste şi adevăratul Dumnezeu, care este, concomitent, alături de noi şi pretutindeni…

Da, e adevărat, viaţa e grea, mai ales dacă înveţi singur să mergi şi să parcurgi, neînsoţit de nimeni, drumul ei. Dar cine a spus că acalmia şi fericirea reprezintă o achiziţie uşoară? Evident, ne-am dori să fie altfel, mai accesibile, mai de lungă durată sau chiar, parte intrinsecă a cotidianului, pe care să-l savurăm nonstop. Dar aşa cum realitatea e de altă natură, implacabilă şi războinică, ce ne mai rămâne să întreprindem, decât să ne acomodăm la circumstanţele existente şi să încercăm să supravieţuim.

Pe de altă parte însă, dacă fericirea ne-ar fi servită pe tavă, am fi în stare să apreciem gustul ei? Omul învaţă să deosebească binele de rău abia atunci când trăieşte, simultan,  decăderea şi ascensiunea spirituală. Durerea şi mizeria concep desăvârşirea. După o devastatoare tristeţe, bucuria este mereu o revelaţie frumoasă,  iar pe fundalul suferinţei, fericirea e aidoma unui miracol.



Oamenii care nu au cunoscut suferinţa, umilinţa, trădarea şi au fost protejaţi, graţie unor ocurenţe favorabile, de mizeria umană, au o personalitate săracă şi debusolată. Ei nu pot să aprecieze şi nici să se bucure, chiar dacă destinul le oferă deseori acest prilej. Prietenii lor sunt mereu profitori, iar iubirea, de fiecare dată, o „vampă”. Sunt căutaţi, iubiţi şi respectaţi nu pentru ceea ce sunt, dar pentru ceea ce au.

Bineînţeles, există indivizi ce trăiesc într-o mizerie constantă, materială sau spirituală. Dar asta nu-i ajută să devină mai puternici şi să-şi trăiască armonios viaţa. Fenomenul nu înseamnă supravieţuire, ci capitulare în  faţa ocurenţelor nefavorabile. Numai omul care reuşeşte să le înfrunte şi să transcende ordinarul e capabil să distingă între bine şi rău şi să preţuiască.

Viaţa pare absurdă, la prima vedere. Nu întreabă omul dacă are plăcerea s-o cunoască. Contrar voinţei lui, este aruncat în mijlocul unui noroi uman urât mirositor şi lăsat de izbelişte. Să se descurce cum vrea şi cum poate. Ca să supravieţuiască el trebuie să se sacrifice, pentru sine şi pentru alţii, să trăiască toate sentimentele ororii, să se robotizeze. Dacă însă nu găseşte putere suficientă pentru a lupta cu „agresorii”, se transformă repede în pradă. Din acel moment oricine îşi va permite să-l atace, să-i reproiecteze destinul, să-l manipuleze, să-i planifice gândurile şi acţiunile.

Paradoxul e că prăzi suntem cu toţii, doar ca unii sunt mai puţin afectaţi. Trăim cu iluzia libertăţii şi fericirii, pe când un număr impresionat de suflete de pe mapamond nici de asta nu au parte. Pentru că omul nu este decât o marionetă, un animal sechestrat într-o grădină zoologică, iar gândurile şi acţiunile sale sunt abil planificate şi gestionate de alţii. Ei sunt cei care deţin controlul asupra vieţii fiecăruia dintre noi…decid dacă trebuie să trăim,  să ne îmbolnăvim, să murim.

Suntem aidoma unor cobai…Pe noi se testează bolile, medicamentele, pandemiile, armele atomice, sărăcia, crizele financiare, războaiele. Omul, contrar voinţei sale, a devenit o afacere profitabilă pentru acei care deţin puterea financiară şi politică.  El nu valorează nimic…poate fi strivit într-o clipită, fără remuşcări şi teamă faţă de Dumnezeu, cu uşurinţa cu care este zdrobită şi o gânganie.

Discursurile despre drepturile şi libertăţile umane camuflează cinismul unei democraţii demagoge. Cât de caraghios, pe acest fundal, arată patriotul, naţionalistul, enoriaşul -  toţi cei care luptă şi mor în numele adevărului, libertăţii şi dreptăţii. Când te gândeşti că fenomenul patriotismului şi naţionalismului este la fel o invenţie, aidoma altora. O realitate proiectată în conivenţă cu un scenariu bine determinat, menită să îngrădească adevărată libertate, să genereze conflicte şi să îndobitocească omul.

Viaţa îşi pierde definitiv conţinutul logic odată cu intervenţia morţii. Privită retrospectiv, lupta pentru supravieţuire este caraghioasă şi lamentabilă. Neavând de ales omul îşi aşteaptă smerit ceasul morţii. Iar ca să nu se plictisească până atunci se apucă de creat.  Cei care obosesc prea repede de acest spectacol absurd, se despart de el fără regrete şi  teamă.  Alţii, în lipsa curajului sinucigaş, înnebunesc. Sau îşi lasă destinul de izbelişte, transformându-l într-o oază a mizeriei şi atrocităţii.

Şi totuşi, viaţa merită trăită, savurată şi iubită... Niciodată nu e târziu să mori, în schimb e mereu prea devreme să renunţi de bună voie la ea. Universul este răzbunător, însă magnific. Numai pentru frumuseţea şi energia pe care o emană se merită să trăieşti…să lupţi pentru momente frumoase, să crezi, să dăruieşti afecţiune şi căldură celor din jur, să sădeşti în inima neputincioşilor siguranţă. Să simţi cum puterea curge în venele tale, aidoma unui torent de apă prăbuşit din  înălţimi.

Egoismul, aroganţa şi izolarea nu ne poate face fericiţi. Materialul ne oferă doar confort fizic, nu şi spiritual. Nefericirea majorităţii este alimentată de obsesia faţă de materie şi ignorarea cu desăvârşire a spiritului. Cum să nu fie atunci  viaţa o corvoadă şi un chin? Cum să nu te sinucizi? Şi cum să nu înfigi cuţitul chiar în inima lui Dumnezeu? Într-o viaţă în care mizeria umană este fabricată şi menţinută intenţionat, unica alinare este revărsarea afecţiunii peste suferinţa altora. Nu e nimic mai plăcut şi mai liniştitor pentru un suflet, decât să umpli cu plinul tău sufletesc golul spiritual al celor care te înconjoară.

În ciuda imperfecţiunii şi iraţionalităţii viaţa ne oferă multe ocazii pentru a trai armonia reala..tangibila. Există suficientă hrana spirituala în jur pentru fiecare suflet...indiferent de preferinţe şi gusturi. Pentru că frumuseţea veritabilă place la toţi...Majoritatea nu o găsesc deoarece o caută la om. Însă prea defectă este această vietate şi  departe de perfecţiune.

Putem fi fericiţi sau cel puţin liniştiţi, daca ne-am focaliza atenţia doar asupra detaliilor  plăcute ale vieţii...zâmbetul unui copil, curcubeul ce-şi face apariţia în plină ploaie,  privirea blândă şi caldă a unui bătrân, ultimele frunzele ruginii cazând…târziu în toamnă, un ghiocel plăpând ce sparge stratul gros de zăpadă  etc. Răul şi binele reprezintă manopera omului şi fac parte din destinul fiecăruia. Dar viaţa e frumoasă independent de acestea. Iar Dumnezeu...Dumnezeu este universul care ne oferă ocazia sa-i admirăm frumuseţea.

(va urma)