Trădarea
Doare…ştiu. Marea noastră greşeală este că lăsăm durerea conştient să se impregneze în suflet. Căutăm cu insistenţă satisfacţia în propria suferinţă şi nu permitem nimănui să ne perturbeze delirul spiritual. Suntem cu toţii nişte masochişti, când ne aflăm faţă în faţă cu singurătatea, dar ne erijăm, cu orice ocazie, în personaje virtuoase. Cine nu a cunoscut trădarea, va rătăci în abisul realităţii, în căutarea corectitudinii şi dreptăţii. Cel care nu a învăţat nimic din ea, nu va fi niciodată în stare să desluşească între încredere şi incertitudine, între tangibil şi aparenţă, între adevăr şi minciună. El va fi mereu victima subterfugiilor şi maşinaţiilor.
Trădarea este un fenomen firesc, pe fundalul unei lumi materialiste şi impregnată cu prostie. Suferinţa provocată de trădare, totuşi, are un avantaj. Ea este o sursă reală de putere şi înţelepciune, pe care omul e capabil să o descopere doar atunci când sufletul lui devine preş pentru bocancii „celui drag”. Durerea provocată de trădare are efectul unei revelaţii. În acel moment omul, dacă deţine o raţiune sănătoasă, poate să privească decorul detaşat de emoţii şi să transcendă aparenţele. Va descoperi, în locul unei „desăvârşiri” o monstruozitate nebănuită. Şi tocmai respectiva revelare va pune capăt agoniei sale.
Trădătorul, un suflet decăzut, nici măcar în momentele de intimitate nu va recunoaşte nimicnicia faptelor sale. Pentru că trădarea, pentru el, este o uzanţă. Egoismul intens şi minciuna îi definesc personalitatea şi îi programează abordările. Acţiunile sale sunt lipsite de scrupule şi au un impact psihologic şi emoţional grav. Falsa nobleţe, după care îşi ascunde caracterul criminal, e atât de seducătoare, încât, pentru a-i rezista, e nevoie de curajul unui toreador. Într-o lume infamă mărinimia este un fenomen neobişnuit şi indispensabil. Necesitatea eliberării de povara trăirilor negative şi stabilirii echilibrului spiritual îngenunchează uşor omul în faţa acestor asasini spirituali, pentru care corectitudinea, sinceritatea, generozitatea şi bunul simţ nu sunt decât „piese vestimentare”.
Cu cât mai bine le asortează, cu atât mai eficient reuşesc să manipuleze. Contrastul dintre decorul aparent divin, şi realitatea demonică, se repercutează asupra spiritului uman. Omul, fie că e bogat sau sărac spiritual, nu realizează cursa întinsă, decât după ce a căzut în ea. Oricine poate deveni pradă, inclusiv şi ei, trădătorii. Pentru că acel contrast activează emoţiile, iar sub influenţa lor, raţiunea cade în transă.
Experienţa trădării este greu de suportat, dar odată învinsă, pot fi văzute subtilităţi importante ale realităţii, trecute anterior cu vederea şi capabile să schimbe cursul destinului. Este aidoma unei morţi clinice, care oferă omului unica şi rara posibilitate de a transcende lumea tangibilă şi a admira „lumina din capătul tunelului”. Reîntorşi ei vor gândi şi vor acţiona altfel decât obişnuiau.
Dacă trădarea nu ar exista, indivizii nu ar învăţa niciodată să aprecieze şi să fie recunoscători. Or tocmai această cunoaştere ne ajută să distingem între ceea ce ne face bine sau rău. Unica posibilitate de a ne proteja împotriva trădării este să fim, cel puţin, o dată trădaţi.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu