Greşeala
E greu să delimitezi greşeala. Conţinutul ei este conturat de nivelul de luciditate al omului şi de libertatea gândirii sale. Ne putem însă da seama dacă am greşit în cazul în care unele acţiuni întreprinse ne suscită emoţii negative. Atâta timp însă cât suntem calmi, nu avem ce ne reproşa. E adevărat, mulţi se simt mereu vinovaţi, ceea ce nu înseamnă că sentimentul merită a fi justificat. Povara lor emoţională este un produs creat exclusiv de prejudecăţi. Şi atunci acest negativism este destul de firesc. Asta nu înseamnă că trebuie tolerat. Din păcate chestiunea respectivă este una la alegere, ea nu poate fi impusă. Decide fiecare individual - suportă sau nu o încărcătură emotivă nepotrivită.
„Domeniul” greşelilor este unul vulnerabil şi greu de manevrat. Pentru că suplimentar celor comise, ne sunt atribuite şi altele care nu ne aparţin. Se întâmplă asta din cauza unor specimene, frustrate şi complexate, obsedate de propria personalitate, care le inventează. Ei ne interpretează gesturile şi atitudinile în conivenţă cu capacităţile imaginaţiei lor şi a propriului unghi de abordare a vieţii. Îşi permit să definească corectitudinea şi incorectitudinea acţiunilor, sentimentelor şi trăirilor noastre. Apoi pun verdictul, iar noi trebuie să-l acceptăm umili şi să ne recunoaştem vina. Dacă o facem, ne acordă şansa de a ne „reabilita” în ochii lor, dacă nu, ne ignoră ostentativ.
Absurd este că aceştia cred pe bune că „nobila” lor intenţie este o exteriorizare a înţelepciunii şi generozităţii…mai rar întâlnite. Cea mai mare greşeală pe care o comite omul este lenea de a-şi cultiva voinţa. Pentru ca astfel omoară timpul irecuperabil. E iraţional să ucizi timpul fără vreun rost. Să aştepţi apusul, că să poţi evada acasă (nu pentru a trăi armonia alături de cei dragi, ci doar preocupat de nişte responsabilităţi pe care trebuie să le îndeplineşti), şi răsăritul, ca să repeţi maşinal ceea ce ai făcut ieri, sau o viaţă.
A greşi nu este interzis, a greşi este obligatoriu. Este singura modalitate de a cunoaşte viaţa, dincolo de aparenţele ei, cu toate frumuseţile şi ororile ei. Teama de a greşi este un handicap. Şi cei care îl au nu trăiesc, ci supravieţuiesc lamentabil întreaga viaţa. Asta nu e o virtute, aşa cum se crede, ci o slăbiciune, un suicid lent.
Ne place să admirăm personajele bogate spiritual. Dar cum au reuşit ei această performanţă?Toţi ne naştem curaţi spiritual, puţini însă reuşesc sa-şi păstreze imaculat spiritul. Sfânt nu te naşti, sfânt înveţi să fii. Iar drumul parcurs până aici e impregnat cu mizerie umană…te maculezi inconştient. Şi tocmai această murdărie, în momentul în care se suprapune peste un spirit curat, provoacă o revelaţie divină. Omul începe să înţeleagă lucrurile, complicate în aparenţă, dar simple şi indispensabile ca conţinut. Abia la acest nivel el identifică răul şi îl repudiază. Lucrurile mari reuşesc doar în momentul în care descoperim binele şi răul, în egală măsură. Iar asta se realizează prin intermediul a ceea ce omul apreciază ca fiind greşeală.
Pentru a greşi e nevoie de curaj şi sete de cunoaştere…lăuntrica pornire de a schimba ceva. Nu mă refer la greşeala premeditată, care devine un hobby sau o ocupaţie, generatoare de suferinţe. Asta ar însemna să-i încurajez pe criminali, vampe şi mişei. Evoc însă acea firească tendinţă umană de a descoperi necunoscutul, fără intenţii rele şi de a proiecta un destin independent de voinţa altora, fără a încălca însă drepturile şi libertăţile ce le aparţin. Iar când urmezi o traiectorie neexplorată, şi încă neînsoţit de vreun camarad, nu ai cum să eviţi periculoasele obstacole sau curse. De cele mai dese ori prudenţa şi perspicacitatea nu-ţi pot fi de folos. Poate după ce te prăbuşeşti te ajută să găseşti o soluţie pentru depăşirea impasului. Dar şi asta e dificil de prevăzut, pentru că totul depinde de circumstanţele de moment şi starea de spirit a individului.
Sunt mulţi care niciodată nu mai au putere să se ridice şi să-şi urmeze soarta. Pentru că nu au încredere în ei, pentru că se urăsc şi se lasă devoraţi de idei preconcepute. Mediul le-a impregnat în minte că „a greşi este ruşinos”. Cei care nu greşesc nu iau nimic de la viaţă. Ei îşi trăiesc insipid şi în chin anii, diseminând durere în jur. Sunt supăraţi pe nefericirea lor şi pe fericirea altora. De aceea se erijează în judecători şi împrăştie sentinţe. Împart lumea în buni şi răi, în sfinţi şi păcătoşi…
Ruşinea nu există…ea a fost plăzmuită pentru a-l subjuga pe om. Deoarece un om liber şi fericit este periculos pentru acei care vor să domine. Aţi căzut? Atunci ridicaţi-vă. Nu s-a întâmplat nimic grav, aţi deviat doar de la traiectoria iniţială. Dar asta nu este o crimă, nu este un păcat, ci o mică neatenţie…tolerabilă. Prudenţa oboseşte să ne vegheze nonstop, de aceea când aţipeşte, ne poticnim. Si datoria fiecăruia este să devanseze ocurenţele nefavorabile, oricât de dificile ar fi…fără ruşine şi remuşcări.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu