Educaţia în familie
Sunt atât de frecvente cazurile în care părinţii se plâng pe copii lor. Ei mereu le reproşează rezultatele proaste obţinute la şcoală, comportamentul şi ţinuta degradantă şi lipsa respectului. De obicei relaţiile dintre aceşti maturi şi copii sunt foarte tensionate. Discuţiile manierate sunt înlocuite din ce în ce mai des cu certuri, pedepse (chiar şi corporale) şi lacrimi, urmate de interdicţii, de multe ori, umilitoare pentru adolescent, deoarece îl pun într-o ipostază proastă faţă de colegii şi prietenii săi.
Frecvent, conflictul are la bază motive puerile. Adică divergenţa este alimentată de factori care necesită o abordare calmă şi simplistă. De regulă conflictul între părinţi şi copii apare din cauza notelor proaste, vaselor nespălate, menajul prost făcut, prietenii (care în viziunea maturilor au o influenţă negativă asupra odraslei lor), pasiunea faţă de cafenele şi discoteci, hainele pe care le poartă, coafura prea excentrică, replicile adolescentului faţă de indicaţiile părinţilor, mentalitatea rudimentară sau neobişnuită.
Creşterea copiilor devine astfel o corvoadă şi un efort canalizat în zădar. De aici şi aserţiunile lansate de ei „ferice sunt cei care nu au copii”, „copiii trebuie bătuţi ca să fie de treabă”, „copiii nu sunt recunoscători”, „copiilor nu le pasă de părinţi”, „tot ce-i interesează sunt banii părintelui”, „copilul este un chin” etc.
În realitate copilul este o reflectare a imaginii şi ţinutei maturului de lângă el. La bazele caracterului şi personalităţii lui se află comportamentul, mentalitatea, educaţia, manierele şi activitatea părinţilor. Copilul nu face decât să imite maturul. Dat fiind că modalitatea de imitare este individuală, proiecţia are loc uşor distorsionat. Dar nu în măsura în care să fie imposibil de identificat conţinutul reflectării. Doar că maturii nu sunt atenţi la detaliul respectiv. Ei văd doar aparenţa, care nu se suprapune cu exactitate peste forma reală, şi nu au capacitatea optică de a transcende această reprezentare.
Comportamentul copilului are cu adevărat o finalitate strict particulară (nu neapărat negativă) dar condiţiile în care acesta a fost generat şi a evoluat sunt în strânsă legătură cu modul de viaţă şi de percepţie a părinţilor. Altfel spus, în dependenţă de nivelul de ţinută intelectuală şi spirituală a mamei şi a tatei, dar şi în raport cu trăsăturile interacţiunii zilnice dintre ei, copilul îşi formează un model al existenţei, al perceperii fenomenelor, faptelor şi a relaţiilor cu cei din jur.
Modelul evoluează, pozitiv sau negativ în conformitate cu factorii interni (familia) şi externi (societatea). Dacă în familie mama şi tatăl sunt atenţi şi respectuoşi unul faţă de celălalt, discută mereu cu afecţiune şi calm, au o abordare caldă şi tolerantă a divergenţilor dintre ei, dar şi în raport cu copiii, aceştia, bineînţeles adoptă un comportament similar (natural), atât în interacţiunea cu cei din jur, cât şi cu părinţii.
„Peisajul” este de altă natură în condiţiile în care relaţia mamă-tată este afectată de certuri, nemulţumiri, crize de furie, lamentări, sau şi mai rău, violenţă fizică. În acest caz modelul existenţei pe care şi-l creează copilul este unul agresiv, „asezonat” cu frustrări şi complexe. De aceea în interacţiunea cu cei din jur, şi în mod special în familie, el manifestă la fel un caracter irascibil şi provocator.
În viziunea părinţilor copilul dificil este rezultatul a doi factori, care nu pot fi influenţaţi: societatea şi moştenirea ereditară. Societatea este un conglomerat de tradiţii , obiceiuri, comportamente, ideologii, fenomene, fapte, mentalităţi. Petrecând cel mai mult timp în afara familiei este absolut normal ca anturajul să te influenţeze. Acest conglomerat combină în egală măsură frumosul şi urâtul, binele şi răul, înţelepciunea şi prostia, bunătatea şi răutatea, Dumnezeu şi Satana. De aceea, în aparenţă, părinţii sunt justificaţi când acuză societatea de pervertirea odraslelor. Cum se poate însă de explicat faptul că printre acea majoritate coruptă de vicii şi păcate, incompatibile cu morala creştină şi conduita socială obligatorie, există o minoritate care nu se lasă „deformată” de anturaj? Înseamnă că nu neajunsurile societăţii contribuie la modelarea unui individ dificil şi pervers?
Societatea, ca sistem organizat de relaţii între oameni, conţine multe tehnici şi metode de manipulare. În dependenţă de interesele ce se află la baza acestora, impactul manipulării este pozitiv (moral) sau negativ (pervers). De ce unii preiau din societate obiceiuri şi comportamente dăunătoare, iar alţii – doar energie pozitivă şi învăţăminte frumoase? Răspunsul este simplu. Ei nu pot fi manipulaţi, nu în măsura în care să le fie mutilate percepţiile şi personalitatea. Până la urmă manipularea este un proces firesc, parte intrinsecă a cotidianului, ce nu poate fi evitat totalmente.
Evident, ne influenţează modul de gândire şi acţiune şi nu avem cum lupta împotriva acestui fenomen. Ne putem însă proteja împotriva atacurilor constante ale manipulării şi ale efectelor sale – îndobitocirea şi atrofierea creierului. Şi rolul major, în contextul dat, îl joacă educaţia aplicată de către părinţi. Educaţia este un contraargument şi împotriva aserţiunii potrivit căreia particularităţile fizice şi psihice ( cu conţinut vicios) înnăscute sunt predominante şi determină în exclusivitate comportamentul şi ţinuta intelectuală sau spirituală a copilului.
Dar ce este educaţia, în viziunea maturilor? A educa un copil este cea mai dificilă responsabilitate pentru un părinte. Pentru că în primul rând, procesul revendică multă toleranţă şi dragoste, iar în al doilea rând, este nevoie de conţinut bogat. Educaţia eficientă nu poate fi făcută pe loc gol. Părintele trebuie să aibă ce să-i ofere unui copil. A educa nu înseamnă nicidecum grija pe care în mod ordinar o ai faţă de el: asigurarea cu hrană, cu îmbrăcăminte, a unui trai de lux, înscrierea la grădiniţă sau şcoală, aplicarea tratamentului în caz de îmbolnăvire, acordarea posibilităţilor de distracţie sau satisfacere a dorinţelor sale materiale.
Educaţia înseamnă multe discuţii, activităţi în echipă şi un model ireproşabil (constant) pe care mama şi tatăl trebuie să-l impună prin ţinuta şi comportament. Şi tocmai aici apare problema multor părinţi, ei nu au ce să ofere copilului, spiritual şi intelectual, bazându-se doar pe acel şablon care a fost aplicat şi în cazul lor. Ei lasă această sarcină atât de importantă pe seama grădiniţei şi a şcolii, considerând că e de datoria dascălilor să le transforme copilul în geniu.
Grădiniţa şi şcoala ne facilitează accesul spre însuşirea informaţiilor noi, dar rămâne să decidă fiecare dintre noi cum aplicăm materialul asimilat. Dar cum putem în general să decidem singuri la o vârstă timpurie când gândurile ne sunt acaparate în totalitate de un desen animat, de o joacă, distracţii şi somn? Aici intervine părintele, nu însă unul care îţi ordonă „nu te culci până nu faci temele”, sau care te pedepseşte pentru că ai luat o notă proastă la lucrare sau pe semestru.
Un părinte cu „conţinut” va încerca să afle motivul plictiselii faţă de şcoală, sau de obiect, cauzele notelor proaste şi va folosi cunoştinţele şi experienţa sa vastă pentru a-l motiva şi a-l ajuta să depăşească toate dificultăţile. Şi foarte important: îi va cultiva dragostea faţă de carte. Învăţătura trebuie să fie o plăcere, nu o obligativitate, o posibilitate de a înţelege viaţa, cu toate fenomenele ei negative şi pozitive. Dar că să înţelegi viaţa, în toată plenitudinea ei, este nevoie mereu de un ghid, şi nu unul ordinar, care să facă aceleaşi aserţiuni, fără a le fundamenta, sau să emite ordine, ci de unul cu o avere spirituală şi intelectuală vastă.
Nu sunt importante acele note de zece sau nouă, care sunt obţinute cu preţul mai multor nopţi nedormite, stres, ceartă sau şantaj: „Îţi cumpăr rochia pe c are ţi-o doreşti, dacă scrii lucrarea pe 10”. Valoroasă este capacitatea de transcendere a aparenţelor unei discipline şi abilitatea de analiză a faptelor şi fenomenelor studiate, care reprezintă o parte intrinsecă a vieţii.
Dar cum poate un copil, de unul singur, să perceapă un lucru atât de complex cum este viaţa? Educaţia eficientă este rezultatul contribuţiei părintelui la elucidarea tuturor incertitudinilor şi dificultăţilor pe care copilul le întâmpină zi de zi: acasă sau în stradă, la şcoală, în interacţiunea cu părinţii sau colegii. Educaţia eficientă este unica modalitate de a-l proteja pe copil, odată ajuns la maturitate, de procesul manipulării şi al pericolului asimilării „reziduurilor” din societate. Câţi părinţi sunt pregătiţi pentru un asemenea sacrificiu?
Cei care lasă greutatea educaţiei pe umerii dascălilor îţi justifică alegerea prin faptul că sunt mereu ocupaţi, că serviciul sau afacerea le ia aproape tot timpul, că nu reuşesc să-şi ajute copiii. Evident, părinţii nu pot fi acuzaţi pentru că muncesc mult şi tind să le asigure descendenţilor un nivel de trai decent şi studii de calitate. Nu pot fi învinuiţi nici acei săraci spiritual, care nu deţin nici experienţe, nici cunoştinţe necesare pentru a-şi ghida odrasla prin viaţă. Dar în asemenea caz părinţii nu au dreptul sa învinuiască societatea de pervertirea copiilor. Răutatea, perversiunea, prostia, lipsa de respect şi toate viciile cunoscute omenirii sunt rezultatul unei educaţii pe loc steril. Iar manipularea nu face decât să profite de viziunile înguste şi perimate ale victimelor sale.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu