Educaţia, ca fenomen complex
Educaţia rămâne încă un neologism pentru multă lume şi un lux spiritual pentru o minoritate. Când vorbesc de educaţie nu mă refer la „cei 7 ani de-a acasă”, care bineînţeles, joacă un rol semnificativ într-un context general. Dar separaţi de nivelul avansat de educaţie, care, firesc ar trebui să succeadă această limită, „cei 7 ani” îşi pierd din conţinut. Ei reprezintă, în mare parte, cultivarea în stare incipientă, a unui model de comportament accesibil şi tolerant, în conivenţă cu valorile tradiţionale ale unei societăţi.
Accentul este pus pe „păcatele” condamnate de religie şi legi, precum şi pe datinile existente. La nivelul respectiv indivizilor li se comunică doar ce este bine şi ce este rău, ce trebuie de făcut şi ce este interzis, fără a-i învăţa să raţionalizeze şi să distingă fenomenele.
Cei care au doar „7 ani de-a casă” reprezintă majoritatea într-o comunitate. Într-un stat ei sunt masa de oameni cel mai des indusă în eroare şi cea mai accesibilă metodă pentru instituirea birocraţiei. De ce? Pentru că la nivelul respectiv omul este învăţat să asculte, să respecte şi să facă ce zic maturii. Dacă după 7 ani educaţia nu-i oferă posibilitatea să descopere viaţa, să se descopere pe sine însăşi, să se autocultive în permanenţă, să transcendă banalul şi „membrana” tradiţională a societăţii individul, deşi matur, va aborda lumea , fenomenele şi faptele doar prin prisma celor „7 ani”.
Gândind doar din această perspectivă e greu de descoperit subtilităţile vieţii şi de distins între fenomenele care ne influenţează negativ sau pozitiv sau care ne fac bine sau rău. Asta ar însemna să fim supuşi mereu unui risc deschis din partea manipulării exercitată de către un stat sau de către un grup de indivizi asupra noastră. Consecinţele nu sunt tocmai bune pentru bunăstarea şi comoditatea individului. El va face mereu ceea ce nu-i place, pentru că nu va vede o altă soluţie. Iar soluţii există, însă ca să le poţi depista este nevoie de „material factologic” adică un conţinut spiritual puternic (un intelect receptiv).
Dar cel mai grav este că omul va considera că este absolut normal şi firesc să rabde, să se conformeze şi să trăiască sub limita aşteptărilor sale. De aceea el nici nu se revoltă, pentru că nu vede sensul unui astfel de sentiment sau acţiuni. Şi chiar de se răzvrăteşte, ieşind în stradă şi scandând împotriva sistemului sau împotriva unor oameni pe care îi consideră vinovaţi de mizeria lor, individul (cu mici excepţii) nu are argumente temeinice pentru a-şi justifica comportamentul. Pentru că el a ajuns aici tot datorită manipulării.
De altfel revolta este înţeleasă greşit de către mulţi. Sentimentul acesta, în mod normal, trebuie să apară ori de câte ori ne simţim lezaţi în drepturi. Asta se face constant, civilizat, prin acţiuni şi comportament. Adică reacţionezi mereu: când eşti umilit, folosit, trădat, maltratat psihic sau fizic etc. Şi omul, în mod special cei care au doar „7 ani de acasă” suferă cel mai mult. Pentru că el a fost învăţat să respecte oamenii (cel puţin în aparenţă) valorile şi tradiţiile comunităţii sale. În lipsa unei pregătiri mai avansate cum ar fi evoluţia gândirii, a capacităţii de analiză a fenomenelor şi faptelor din diferite perspective, a progresului în procesul de interacţiune şi comunicare acei „7 ani” au consecinţe negative asupra personalităţii şi vieţii sale.
Şi aste deoarece valorile şi tradiţiile, făcute că să fie acceptate de toţi, nu au un impact pozitiv, în egală măsură, asupra tuturor. Fiecare om este un caz individual, şi ceea ce îi face bine unuia, se poate răsfrânge rău asupra altuia. Iar ideea respectului şi dragostei faţă de oameni rămâne încă la nivel de ideal, de aceea indivizii care cred în el sunt deseori folosiţi şi trădaţi. Ei sunt buni creştini, merg la biserică, fac bine tuturor şi cu toate acestea atacul oamenilor pe care îi iubesc şi îi respectă nu conteneşte. Explicaţia? Lipsa unei educaţii complete, care porneşte de la cei „7 ani „ şi ghidează individul pe tot parcursul existenţei sale.
Până la maturitate responsabilitatea revine, într-o anumită măsură, instituţiilor create în acest scop. După perioada respectivă însă individul urmează să-şi asume de unul singur o asemenea sarcină. Adevărul este că dacă omul nu este familiarizat cu fenomenul educaţiei, în toată complexitatea sa, nici după maturitate (doar în puţine cazuri) el nu va tinde să recupereze sau să-şi cultive o obişnuinţă în acest sens.
De înţeles corect, educaţia complexa nu înseamnă doar un cult al lecturii, un ghid bun (pedagogi sau părinţi, prieteni sau rude etc. ), dar şi capacitatea (individuală pentru fiecare om) de a înţelege ce se întâmplă dincolo de aparenţe. Această capacitate este cultivată prin experienţe, bune sau rele, activităţi, realizări, eşecuri, greşeli.
Apropo de greşeli. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de cei care spun că numai prostul greşeşte, şi că cel deştept învaţă pe greşelile altora. Capacitatea de a fi „deştept” integrează mai multe calităţi care sunt cultivate în urma aplicării în practică a cunoştinţelor. În lipsa acestora experimentul devine ustensila de bază ce ne ajută să descoperim realitatea. Orice acţiune suscită trăiri. Cele pozitive sunt un semn că am acţionat corect, pe când cele negative denotă că situaţia a luat o turnură nepotrivită. Trăirile reprezintă o revelaţie, deoarece ele ne ajută să descoperim binele şi răul pentru noi, precum şi a posibilităţilor de acţiune pe viitor.
Nu putem acţiona mereu corect bazându-ne doar pe cunoştinţele teoretice sau pe conţinutul imaginaţiei noastre. Oricât de bine am planifica totul, este imposibil să programăm gândurile şi acţiunile celora cu care interacţionăm. Ori greşeala apare exact în momentul în care acestea nu coincid. Cum putem să ne învăţăm pe greşelile „prostului” dacă nu trăim personal durerea şi suferinţa lui? Cum putem să înţelegem factorii ce stau la baza greşelii şi impactul proiectat asupra percepţiilor şi personalităţii unui individ? Doar privind dintr-o parte şi făcând comentarii fără a dispune de materialul factologic necesar este inutil şi degradant. Şi atunci cine este mai demn de respect „prostul” care greşeşte, dar asimilează, sau „deşteptul” ce se învaţă pe greşelile altora, fără a le înţelege contextul?
De obicei, ultimul este individul care în afară de „7 ani” nu are nimic, sau nu are nici cei „7 ani”. El este gol pe dinăuntru deoarece anturajul a fost mereu pentru el un cinematograf. S-a obişnuit să privească şi să comenteze. Pentru că mereu i-a fost frică de neprevăzut, de risc, de nou. Or adevărata cunoaştere, educaţia complexă, depăşeşte toate aceste limite.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu