Elita
Un popor poate fi apreciat în dependenţă de prestanţa elitei sale. Şi invers, imaginea elitei îşi regăseşte reflecţia în gândirea şi atitudinea poporului faţă de problemele comune. De aceea când reprezentanţii unei elite îşi blamează concetăţenii, numindu-i proşti şi inconştienţi, ei de fapt îşi aduc un afront personal. Iar dacă mulţimea nu reacţionează la apelurile acesteia înseamnă că ideile populiste lansate au emanat falsitatea şi deşertăciunea ascunsă cu grijă printre clişee.
Menirea elitei este să fie călăuză pentru mulţime. Dacă nu-i reuşeşte înseamnă că nu e pregătită să ducă o asemenea povară. Şi atunci existenţa sa nu-şi are rost. Pentru că astfel nu se mai deosebeşte cu nimic de cei care îşi trăiesc viaţa în obscurantism. Elita înseamnă „perfecţiune”, în măsura posibilităţilor. Responsabilităţile sale sunt foarte mari, mai ales în societăţile în care probleme sociale, economice şi politice sunt întreţinute artificial şi au un impact negativ asupra destinului poporului pe o perioadă de lungă durată. Nu are dreptul să se alimenteze cu prejudecăţi, să se lanseze în acţiuni neîntemeiate şi să adopte un comportament derizoriu. Odată ce s-a compromis, nu va mai recîştica, în ochii omului simplu, respectul de altă dată.
Este greşită supoziţia potrivit căreia prostimea oricum nu înţelege nimic şi că uită. Într-adevăr , realitatea îi este străină, în schimb sentimentul abandonului i se impregnează adânc în suflet. Dezamăgirea pe care o trăieşte în momentul în care realizează că este folosit şi că destinul său nu interesează pe nimeni îl urmăreşte întreagă viaţă. Datorită celor şapte ani de ai casă el nu îndrăzneşte însă să insulte elita, atunci când încearcă să-i bage pe gât idei populiste. O priveşte în schimb cu un gust amar şi cu un zâmbet schiţat cu silă.
Protipendada contemporană, spre deosebire de predecesoarele sale, nu mai e animată de chestiunea renaşterii, valorificării şi continuităţii spiritului uman. Ea s-a transformat într-o gaşcă formată din indivizi avizi de putere şi bani, pentru care prioritare sunt, indubitabil, propriile interese. Omul nu mai reprezintă o valoare, iar deşertăciunea lui creează condiţii favorabile pentru implementarea cu succes a preocupărilor meschine.
În lumina reflectoarelor elita vorbeşte frumos şi convingător despre corectitudine şi dreptate. Iar dacă o surprinzi în flagrant, vezi că se află printre personajele principale care subestimează aceste valori. Sau, în cel mai bun caz, creează condiţii favorabile pentru ca anumite clanuri să le uzurpe. Iar când ocurenţele iau o turnură nefavorabilă, elita „ scoate de la naftalină” sofismele cu ajutorul cărora s-a propulsat ierarhic şi şi-a cultivat simpatia prostimii. Revine la discursul pompos, care pe vremuri suscita tumultul maselor, însă… surpriză, nimeni nu-l mai ia în seamă. Pledoaria este la fel de insipidă, ca de fiecare dată, doar că în noile circumstanţe superficialitatea e destul de vizibilă.
Elita contemporană, o bună parte din componenţa sa, şi-a atribuit un statut nemeritat. Totul graţie unor ocurenţe favorabile, care i-au permis să trădeze şi să profite, să mintă şi să uite. În tot acest răstimp, nu a făcut decât să paraziteze pe seama încrederii mulţimii, jonglând cu idealurile ei. A exploatat din plin prilejul pentru a se pune în valoare, şi nu a contribuit la eliminarea obstacolelor din calea spiritualităţii şi bunăstării umane.
Ba dimpotrivă, prostia şi banalitatea au fost promovate constant, transformându-le în virtuţi ale societăţii contemporane. Nu au produs nimic, în afară de iluzii, banalităţi şi aserţiuni deşarte, care au alimentat dezorientarea şi situaţia mizeră a maselor. Omul, pus în faţa faptului împlinit, a trebuit să digere valorile false ale unei elite perimate şi speculante. După o perioadă însă produsul surogat devine „incomestibil” şi individul începe să-l vomite. Valorile eronate îşi trădează aparenţele. În consecinţă mulţimea scapă de sub control, alegând să trăiască ghidaţi de propriile virtuţi şi inspiraţi de năravul protipendadei.
Dacă prostimea nu e în stare să înţeleagă „răul” ce–i face bine şi „binele” ce-i face rău, înseamnă că nici elita nu a priceput această axiomă. Iar în cazul respectiv, ea nu se deosebeşte cu nimic de cei care –şi trăiesc destinul în deplină ignoranţă. Ca să-şi camufleze lipsa de talent şi abilităţi se erijează în judecători şi promotori ai moralităţii. Asta o ajută să sustragă atenţia de la neputinţa şi îndatoririle sale faţă de mulţime. Se dă cu părerea, atunci când nimeni nu i-o cere, şi lansează verdicte (fără a dispune de dovezi), aidoma unui foc de artificii, faţă de toţi cei care au un mod diferit de a gândi, de abordare a vieţii şi de a acţiona. Bine că societatea contemporană generează „situaţii excepţionale”, căci altfel, cum ar avea ocazia să-şi argumenteze existenţa ridicolă? Datorită acestora elita simulează patriotismul lamentabil şi preocuparea faţă de interesul general…Ea nu-i suportă pe cei care o contrazic şi este gata să recurgă la orice ca să-şi elimine adversarii.
Cel mai penibil reprezentanţii protipendadei arată atunci când vorbesc despre morală şi corectitudine. În bătălia pentru ascensiune se conduc după propriile reguli, răstimp în care conţinutul moralei nu-i interesează. Iar când obţin o situaţie avantajoasă, se află în incapacitatea de a-şi aminti inadvertenţele, sau chiar ororile comise în numele propriului interes. Adoptă o atitudine inspirată parcă dintr-o revelaţie divină, uitând cu desăvârşire de promiscuitatea trăită anterior. Şi se apucă să predice despre corectitudinea sa, dar mai ales, despre incorectitudinea altora, în mod special a celora care nu-i tratează cu reverenţă şi se evidenţiază pe fundalul unui decor „intelectual” format din imoralitatea elitară.
Această elită, lipsită de inspiraţie şi ţinută precară, creează şi promovează pseudovalori, care contaminează cu „duhoarea” lor, pe termen de lungă durată, conştiinţa mulţimii. Nu-şi recunoaşte eşecurile şi înfrângerile, pe care, de fiecare dată, la aruncă pe umerii prostimii, şi nici responsabilităţile revendicate de statut. Nu luptă cu inamicii, care le periclitează valorile şi ideile promovate, dimpotrivă, cu acei care le împărtăşesc. În rândul ei sunt admişi cât mai multe nulităţi, asta se pare a devenit condiţia de bază pentru perpetuarea elitei contemporane, pe când oamenii destoinici sunt ignoraţi. Bineînţeles, nu înainte de a-i folosi ca nişte prezervative…Incapabilitatea nu poate să genereze idei, iar pentru a se menţine (firească tendinţă, deoarece miza este mare) are nevoie de un conţinut plauzibil şi „ţapi ispăşitor”.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu