Istericul
O degenerare a complexatului… Dacă un complexat doreşte cu adevărat să se reabiliteze, mai devreme sau mai târziu, va găsi în el putere pentru a se impune în faţa propriilor temeri şi slăbiciuni. Ceea ce nu putem spune despre isteric. Acesta este omul căruia, din ce în ce mai des, raţiunea îi scapă de sub control. Cauza maniei sale poate fi orice şi oricine. O privire, un gest, tonalitatea vocii, un cuvânt.
Indiferent de conţinutul factorilor „exogeni”, istericul îl va interpreta ca pe o provocare dureroasă şi un afront în adresa sa. Creierul său proiectează scenarii şi realităţi existente doar în propria imaginaţie. Omul asta nu mai are nimic de oferit. El este gol pe dinăuntru, spiritul său a murit înaintea corpului. Să porţi un „cadavru” în interior şi să-i inspiri în permanenţă duhoarea este grea povoară.
Scenele de isterie sunt rezultatul conştientizării nimicniciei sale. Momente omniprezente în viaţa istericului. Asta este unica proprietate a raţiunii, de a exterioriza deşertăciunea umană, capacităţile native nu le mai recunoaşte. Violenţa verbală sau fizică a unui asemenea specimen este suscitată de o durere inexplicabilă, care a luat locul spiritului descompus.
Să-l salvezi de abisul prăpastiei practic este imposibil. În lipsa unor realizări tangibile, „căderea” spirituală, fizică sau materială este cea care îl consolează. Pentru că tot ce a însuşit de la viaţă a fost „să cadă”. El nu crede că-şi poate evita prăbuşirea, sau că oportunităţile se află la cheremul voinţei sale.
Fericirea care-i lipseşte, în viziunea sa, i-o poate oferi doar cineva din exterior. Acel cineva trebuie să-i dea motive să trăiască, să râdă, să simtă căldura soarelui în zi geroasă, să vadă frumuseţea naturii sau simplu, să se admire pe sine, altfel spus, să-i rezolve problemele acumulate în lipsa acţiunilor. Istericul nu înţelege că oamenii dragi, care îi umplu viaţa, sunt motiv de bucurie, iar posibilitatea de a-i vedea este o favoare divină. Multe lume pe mapamond nu are această şansă.
Istericul este ridicol prin ţinută şi atitudine tocmai deoarece consideră că abordarea sa este corectă şi incontestabilă. Pe de altă parte însă, mania lui este înspăimântătoare. Cum să-i explici acestui om, de exemplu, că i-ai făcut un cadou din plăcere, şi nu din obligaţie? Sau, nu l-ai salutat în stradă, deoarece nu l-ai observat? Sau că punctul de vedere exprimat a fost interpretat greşit? Pentru el astfel de momente reprezintă un afront de neuitat. El se simte umilit, batjocorit, folosit, ignorat, înstrăinat… Mereu te suspectează de ceva, îţi face reproşuri, te acuză în lipsa oricăror argumente şi dovezi … plauzibile.
Mintea-i afectată va genera încontinuu fel de fel de „raţionamente”, foarte stranii, menite să-şi justifice atitudinea. Imaginaţia îşi pierde din menirea iniţială, transformându-se în delir. Pe un astfel de om îl recunoşti după exterior. El are o faţă dură, pe alocuri colţuroasă, pe care zâmbetul nu-şi găseşte loc. Ochii săi sunt plini de spaimă, atunci când este pus în faţa unei realităţi necunoscute, iar în circumstanţele obişnuite, capătă o tonalitate sumbră şi rece…Iar când îl contrazici şi îl superi, privirea-i se tulbură în nuanţe demonice. Revelaţia este îngrozitoare mai ales în condiţiile în care îţi aduci aminte de o altă personalitate a istericului… din trecut - una raţională şi calmă. Prin ce metamorfoze trebuie să treacă un om ca să ajungă desfigurat spiritual până la nerecunoaştere?
Primul impuls este să-l acuzi. Fiecare merită ceea ce are, nu? De obicei asta e replica. Puţini înţeleg că spiritul sănătos şi puternic este un mare dar. Puţini apreciază asta, în mod special acei care ajung să-l irosească în zădar. Din păcate degenerarea raţiunii nu ţine de voinţa noastră. Asta se întâmplă atunci când omul nu poate să înţeleagă rostul ei. Şi vina nu e a lui, ci a circumstanţelor.
Istericul fie s-a născut, sau a trăit în ocurenţe deloc favorabile dezvoltării sale complexe. El a evoluat în lipsa de conduite şi exemple frumoase, şi a absorbit întreaga energie toxică a mediului. Dacă, pe parcursul vieţii, evenimentele nu capătă o turnură colorată, şi nu-i aduc în preajmă modele pozitive, raţiunea sa nu poate să evolueze. Concomitent cu trecerea anilor ea regresează. Raţiunea este foarte capricioasă. Fără hrană spirituală constantă ea nu poate să se menţină. Deşi ideal ar fi să-i oferi posibilitatea să accelereze.
Aflată în formă bună judecată omului creionează idei clare despre viaţă şi oferă soluţii pentru materializarea lor. Ea este în plină mişcare şi îl impune pe individ să păstreze acelaşi ritm. Datorită acestui fapt omul, indiferent de gravitatea condiţiilor, va găsi mereu puterea să înainteze…să-şi atingă scopul şi să-şi formuleze altele noi. El nu va avea timp pentru plictiseală, suferinţă şi singurătate (care într-o doză prea mare devine mortală pentru spirit).
Un asemenea individ va fi pus mereu în faţa situaţiei de a însuşi ceva nou, de a medita şi a trasa concluzii. Bucuria, tristeţea, eşecul, realizarea, neajunsurile sau lipsurile trăite este o experienţă cu un conţinut pozitiv, care îl ajută să descopere constant un scop, obiectiv sau vis. Oricât de dură ar fi viaţa, va găsi mereu motive de fericire.
Istericul nu a avut această posibilitate, de a explora lumea dincolo de aparenţele ei. Televizorul a fost unicul refugiu pentru el, iar omorârea timpului liber, ocupaţia preferată. Personajele de pe ecran l-au alimentat cu valori false, iar buletinele de ştiri i-au creat reprezentări greşite despre realitate. Viaţa nu poate fi cunoscută şi înţeleasă de pe sticlă. Istericul însă a încercat mereu să submineze realitatea din jurul său, în virtutea celei virtuale. Ciocnirea frecventă dintre existenţa potenţială şi cea autentică provoacă şoc la nivel de judecată. Lipsită de hrană spirituală raţiunea nu are putere să-i reziste şi încet cedează.
Isteria este o consecinţă a abandonării lucidităţii. Problema istericului este că în loc să-şi schimbe modul de viaţă şi să-şi creeze singur mediul care îi lipseşte, el se străduieşte să „deturneze” realitatea. Neputinţa însă îl alimentează cu ură şi supărare, faţă de propria persoană şi întreaga lume. Numai înţeles şi încurajat ar reuşi să depăşească abisul absurdităţii. Câţi însă au puterea pentru un astfel de sacrificiu?
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu